Până la ora albastră

– Ce vezi dincolo de potecă?
– Văd… flori de câmp.
– Atât?
– Văd… urme de bocanci.
– Doar atât?
– Văd sclipind frunzele de fag.
– Copacul e departe. Aici aproape.
– Văd… o corabie cu pânze.
Zâmbetul ei mic, de copil care ţine ceva în pumnul strâns la spate, îmi dădea de înţeles că în jocul acesta, de-a v-aţi ascunselea printre gânduri, nu eram singur. Şi ea continua:
– E mică. Mică de tot. E cât o brioşă.
– Da! Şi navighează încet spre miazăzi.
– Vezi… uite cum florile i se apleacă în faţă şi se ridică la loc în urma ei.
– Cred că vine de departe.
– Îţi mai aduci aminte când era tot câmpul plin de corăbii?
– Bineînţeles… E aşa în fiecare vară.
– Acum sunt  din ce în ce mai puţine.ora albastra
– Pentru că noi suntem mai mari.
– Te rog, nu spune asta.
– Pentru că noi suntem mai departe.
– Nici asta.
– Pentru că suntem mai grăbiţi şi ne e din ce în ce mai teamă că am putea să călcăm pe ele.
– Daaa, mi-a şoptit la ureche. Să nu te audă. O să se sperie şi o să dispară.
– Am aflat de undeva că atunci când nu ne mai temem că le-am putea lovi, corăbii multe, multe vor umple câmpul.
– Da, dar trebuie să fim pregătiţi. Să ştim deja să mergem când se vor arăta. Dă-mi mâna. Şi mă prindea uşor de podul palmei şi mă călăuzea peste pajişte. Acolo exersam mersul printre corăbii, până la ora albastră. La început eram amândoi mai stângaci. Apoi am învăţat să mergem. Apoi să dansăm. În aşteptarea corăbiilor.

Share

Țipătul lui Munch

Fiecare are, sau crede că are, opinii ferme despre ce consideră frumos și ce consideră urât. Iar grădina acestor păreri o numește gust. Odată ce a primit nume și a fost ranforsat cu expresia ”Gusturile nu se discută!”, acesta capătă un soi de sacralitate. De putere.
Gustul îl traducem prin senzații agreabile sau neplăcute. Iar să încercăm să înghesuim lumea în expresia unor emoții personale, e pe cât de greșit pe atât de probabil. În loc să spun: cutare lucru nu îmi place mie, spun: cutare lucru e urât. Și iată cum lumea devine ca mine și se umple de oameni buni și oameni răi, de pantofi urâți și pantofi frumoși, de fotografii bune și fotografii slabe etc.
Arăt o poză și întreb:
– Cum ți se pare?
– Foarte frumoasă! Și răspunsul e întărit cu un zâmbet plin de neliniști interogative, de genul: ”de ce mă întrebi, tu nu vezi?”.
Premisa de la care pleacă interlocutorul meu este cea a unei lumi asemănătoare cu a lui.
Îi arătasem o imagine convețional-frumoasă. O orhidee alba, pe fundal alb. Două surse de lumină moale, laterale, simetrice; o a treia sursă așezată în spatele fundalului pentru un halou cu gradienți. Cheia înaltă a imaginii dă senzații de imaculat. Privitorul le traduce prin: stare bună. Pe deasupra, floarea în sine este construită estetic: cinci petale inegale aranjate simetric în jurul unui mic cilindru plin de surprize vizuale.
Da. I-am arătat o fotografie bună pe ambele etaje ale evaluării frumosului.
Ce văd și cum e construit vizualul. Tema și mijoacele de expresie. Subiectul și stilistica.
Din moment ce experimentarea frumosului și urâtului se face pe două etaje, satisfacerea fiecarui nivel determină patru combinații posibile și astfel orice creație poate fi: urîtă-urîtă, frumoasă-urîtă, urîtă-frumoasă sau frumoasă-frumoasă.
Dacă e frumoasă-frumoasă sau urîtă-urîtă experiența estetică e clară: ne place, respectiv nu ne place. Dar dacă nu este atât de simplu?
În acest caz ce facem cu Baudelaire și Florile răului? Ce facem cu Francis Bacon și portretul Isabelei Rawsthorne? Cu Kirchner, Munch și Otto Dix?

Anul trecut am auzit țipătul lui Edvard Munch. In parcul Izvor. A fost oare o experiență estetică?
10679927_354577901363838_6165520632601948207_o

Share

Hitler – un dictator cu umor

Der Untergang – filmul lui Oliver Hirschbiegel lansat in 2004. Ultimele momente ale lui Hitler în buncărul din Berlin. Bruno Ganz construiește magistral figura  dictatorului la apus. 11 ani mai târziu mă gandesc la acest film dintr-un unghi anume. Exista o scenă celebră, aceea în care lui Hitler i se aduce la cunostința că inamicul e la portile Berlinului, iar ultima speranța – contraatacul lui Steiner – nu mai este posibil. Hitler explodează. Furia loveste ca șrapnelul. Brutal, zgomotos, continuu. Mai-marii războiului transpiră abundent. Stâng din dinți. Încearcă să intervină. Furtuna îi îngenunchează. Ofițeri, secretare și Eva Braun, asculta împietriți in antecamera, ce se aude prin ușă. Mai slabă de înger, o domnișoară izbucnește în plâns. Gravitatea momentului e imensă și totul se stinge cu un Hitler prăbușit, care abia mai poate exclama: Războiul este pierdut!
De la lansarea filmului Youtube-ul s-a umplut de parodii ale acestei secvențe de 4 minute. Unele mai reușite, altele mai puțin inspirate. Subiecte diverse ale vremurilor noastre: alegeri, rezultate sportive, decizii politice, personaje mondene, sunt întinse pe această scenă, ca într-un pat al lui Procust. Unele chiar au haz. Dialogul neasteptat pus în gura personajului dezlanțuit, derizoriul problematicii sau limbajul creeaza surpriză și penibil.
Există parodii în română, engleză etc. Pare un fenomen internațional.

De ce? De ce fix aceast fragment cinematografic suscită atâta interes și într-o asemnea directie? Poate pentru că stresul este incapabil de un traseu liniar. Doar de unul circular. Dacă tensiunea e prea mare, cade în extrema cealaltă. Cade în ridicol. Oricine se ia prea tare în serios riscă să nu mai poată fi luat în serios de ceilalți. Ca un balon care, umflat permanent, sfârșește prin a se sparge zgomotos. Iar cum în mințile noastre pericolul și plăcerea locuiesc una lânga alta, ce poate fi atât de tentant ca bășcalia la adresa cuiva puternic, periculos și morocănos? Practic gravitatea exagerată creează o presiune greu de suportat. Și pocnește. La extrema cealaltă se află râsul necontrolat, eliberator și isteric.

Oare notorietatea negativă a lui Hitler are și ea o participațiune la crearea hazului? Ar avea acelasi efect și:
Un Dracula octogenar cu dureri atroce de dinți, la coadă la casa de pensii?
Un Stalin la pescuit, în maieu cu gaurele și pantaloni scurți, deprimat că prinde doar hamsii?
Un Torquemada bolnav de Alzheimer, târât de prieteni la concert la Marilyn Manson?
Hazul e ceva privat. Determinat cultural, genetic, pe alte cai… Dar dacă intervin constrângerea, pericolul și grotescul? … Surpriză!
Voi ați vazut la înmormântari oameni care-și mușcau obrajii ca să nu-i pufnească râsul?_MG_5665bwa

Share

Seducătoarea voce a hârtiei Fedrigoni

Capacitatea de a ne emoționa este ceva foarte personal.
La vârsta la care ne punem problema să pricepem un pic din mecanismul emoțiilor, acesta este deja format și în continuă stare de funcționare. Asta îl face mai degraba studiabil decât ajustabil. Cu mult timp în urmă, piese mici s-au sudat între ele în creierul fiecaruia. Într-un anumit fel. Felul acela determină o reacție și nu o alta.
Raspunsul la întrebarea: Care voce mi se pare foarte senzuală? e același: Vocea femeii din clipul ”The Paper Skin”. O productie publicitară de 2 minute 55, despre un nou tip de hârtie. O știu de pe Youtube. Vizualul e german. Simplu, logic și imaculat. Dar dincolo de vizual, aici mă interesează vocea.
Efortul femeii de a pronunța în engleză atinge ceva. Într-o liniște deplina se aude: ”This is a piece of paper” apoi se insinuează muzica. E departe, e fluidă și crește.  ”This is a piece of paper engineered by Fedrigoni”. Calmul ei ascunde o determinare pe care îmi place să o presupun. Îi simt entuziasmul reținut. ”Țpanc!” O lovitură cu sunet industrial, dar delicat, marcheză finalul acelei curgeri. Un mecanism stanțează mașinal, impersonal și muzical sigla: Fedrigoni Deutschland. Fedrigoni Deutschland. Fedrigoni Deutschland. Totul e alb și angelic. Vocea… Vocea! Se întoarce: ”Fedrigoni has been…” Am vazut clipul de multe ori. Aici sensurile textului se îndepartează. Pur și simplu nu îmi mai pasă ce spune. Doar cum spune. Engleza căznită, fermă și caldă e atât de sexy.
Constellation Jade. E denumirea tipului de hârtie prezentat. Paradisul din glas, reformulat în discreția formelor în cheie înaltă, capătă acum și un nume: Constellation Jade. Cuvintele accentuate: ”premium product”, ”allure”, ”distinction”, ”unique”, ”not at all ordinary”, ”can survive”, ”withstand extreme”, ”resist agressive”, ”iconic”, ”really can do anything”. Totul în  inflexiuni ușor cântate de denumirea cu aromă italiană.
În realitate eu nu aveam nicio șansă la indiferență. Toate ingredientele sunt impecabile. Și oare cum traduce mintea noastră un lucru care se potrivește  atât de bine și atât de tare cu propria organizare mentală? Ne face să îl vedem ca fiind frumos. Ce e oare frumusețea altceva decât adecvare la conglomeratul unic de așteptări și dorințe al fiecăruia dintre noi? Dar de ce senzual? Pentru că e încă un fel în care ești tras de mânecă și ți se soptește: ”Cred că ți s-ar potrivi! Cred că îți trebuie! Go for it!”. Și cum nu puteam asocia natura senzuală decât cu o coordonată omenească, în mod firesc, am îndreptat-o către singura prezentă – vocea. E doar un glas de femeie. Atât. Suficient ca vârsta, culorile, înaltimea și forma corpului, le pot inventa eu.
Au programat autorii clipului reactia mea? Desigur! Această descoperire risipește din farmec? Nicidecum!
Pentru că într-ale fanteziei – The sky is the limit!11025739_554549258021356_767204293309658721_n

Share

Quartet – energia policromă a azilului muzical

razvan bulus blog quartet - energia policroma a azilului muzical (2)În calitate de regizor, Dustin Hoffman povestește un fragment din viața (a)tipică a locatarilor Casei Beecham – azil pentru muzicieni la pensie. Conacul impresionant, imaginea multicoloră, jovialitatea, farsele și energia personajelor te fac să pierzi din vedere vârsta acestora. Traseul narativ este presărat ici-colo cu un Alzheimer, o ruptură de șold sau un leșin, pentru a păstra credibilitatea spatiului. Tipologiile precise: aristocratul rigid, octogenarul lasciv, doamna înfumurată, se ciocnesc, se atrag, se resping stârnind haz.  Miza centrală a filmului, aceea de a mai cânta o dată pe scenă cvartetul din Rigoletto, în formula care i-a consacrat, pusă în lumina neputinței și a stadiului de îmbătrânire al artiștilor, devine o aventură. Un film despre iertare și recăpătarea demnitătii în ciuda tuturor previziunilor. O imagine optimistă și frumos învaluită într-o coloană sonoră al carei elan se ia la întrecere cu optimismul artiștilor.

Share

Escape Room şi Bluma Zeigarnik

razvan bulus blog - escape room si bluma zeigarnikCât de mult îţi trebuie ca să ai senzaţia că ai priceput un anume lucru? Că ai priceput cu precizie. Că acum ştii şi nimeni nu îţi va lua asta. Mai mult de o milisecundă? Unul din dezavantajele ignorantului este acela că el e străin de voluptatea declicului. Acest lucru nu îl face de compătimit. El nu simte pierderea pentru că nu ştie nici ce pierde, nici că pierde ceva. Pentru că el e ignorant.

Traseul nu ştiu / vreau să ştiu / tot nu ştiu / vreau mult să ştiu / BUM / acum ştiu, poate fi o plăcere. Cu cât e mai lung sau intens, cu atât eliberarea e mai zgomotoasă. Plăcerea depresurizării mai intensă. Clipa în care toate piesele se aşază corect şi răsare senzaţia de a pricepe e asemănătoare cu momentul în care, după ce ai îndurat ore întregi de sete, goleşti paharul cu apă instantaneu. De plăcere.

Bluma Wulfovna Zeigarnik, psiholog şi psihiatru sovietic din secolul 20, descoperă ceea ce va rămâne sub denumirea Efectul Zeigarnik.

Se pare că avem tendinţa să ne lăsăm afectaţi de lucruri şi acţiuni neterminate. Că mintea noastră creează mereu itinerariul nu ştiu – rezultă stres, aflu – rezultă eliberare. Ceea ce am început şi nu am terminat ne frământă. Chiar pe lungi perioade de timp. Problema odata rezolvată, totul se clasează sau se pierde undeva. Dar în sine clipa rezolvării conţine plăcere. Suficient de mare cât să ne punem singuri în tensiunea necunoasterii, care e primul pas spre satisfacţia eliberării.

Ştiu oare proprietarii de escape room-uri că la fiecare enigmă depaşită de participanti Bluma surâde într-ul colţ? Are bucuria celui în ochii căruia se poate citi: „Ti-am spus eu!”

Share

Cel mai frumos P.T.S.D.

Cel mai frumos PTSD - Razvan BulusP.T.S.D. (Post-traumatic stress disorder) – Stresul post-traumatic (conform Clinicii Mayo) reprezintă o tulburare mentală declanşată de un eveniment înspăimâtător trăit sau văzut. Simptomele pot include amintiri bruşte, coşmaruri şi anxietăţi severe, precum şi gânduri incontrolabile despre eveniment. Aceste simptome produc grave probleme sociale, profesionale şi relaţionale, prin:  amintiri nedorite legate de evenimentul traumatic, incapacitatea de a trăi emotii pozitive, senzatia ca evenimentul se petrece din nou, vise tulburătoare, blocaj emoţional şi gânduri de sinucidere.

Ceva atât de grav poate fi frumos? Nu! Însă metoda de expresie da; în poemul „Întoarcerea lui Ulise” de Radu Gyr.

Dacă nu v-aţi gândit la Odiseu în acest mod, veţi avea aceeaşi surpriză ca şi mine. Acesta este adus printre noi epuizat şi în stare de şoc, Radu Gyr având grijă să respecte strict fişa Clinicii Mayo. Iar faptul ca eroul îşi povesteşte drama la persoana întâi este cu atât mai emoţionant.

Ajuns acasă, târăşte după el ororile razboiului. Fiecare luptă, un prilej traumatic. Fiecare amintire, o rană. Tulburarea este atât de gravă încat nimic din lucrurile importante nu îl mai mişca. Nici preţuirea, nici prietenia, nici dragostea. Ulise, cel care evada de la vrăjitoare şi ciclopi, sfârşeşte prin a fi prizonierul lor, într-o lume terifiantă a amintirilor. Un străin de sine. De ai lui. De prezent. Un nemort, rămas „demult sub zidurile Troii”.

Share

Nu există idile mici

Nu există idile mici. Doar mari.
Ca să fii sigur că idila ta e mică, trebuie sa o măsori. Dacă nu ştii cum e, vei prefera să crezi că e mare. Ca să îți măsori idila (lungime, greutate, temperatură) trebuie să fii detașat. Adică să nu te afli în ea. Nu putem măsura idilele altora pentru că nu suntem în ele. Nu le simțim. Semnalele exterioare (șoapte, săruturi, priviri galeșe) sunt inutile. Acestea sunt capetele, reale sau fabricate, înflăcărate sau căznite, ale unor fire de ață legate înauntru. Unde nu avem acces. Aşadar idilele noastre nu le putem măsura pentru că suntem în ele. Ale altora nu le putem măsura pentru că nu suntem în ele.
În lipsa cântarului își face loc îndoiala. Și? Ce-i de facut? Folosim o cârjă. Comparația.
Uneori intervin termeni de comparaţie rezonabili, dar preferabil naivi și obligatoriu lirici:
– Te iubesc până la a treia lalea de dupa gard! N-o fi cam puțin…
– Te iubesc până la casa bunică-mii care locuiește la țară.
Și iată în ce fel, comparând între ele doua distanțe, idila pare că se poate supune parametrilor de lungime. Poate fi măsurată cu metrul de tâmplărie sau cu anul-lumină.
Alteori idilistul își socoteşte cutia imaginației prea strâmtă. Nimic de acolo nu poate cuprinde inefabilul care îi dă târcoale. Își ia inima în dinți și sedus de fantasma ulterioarelor foloase necuvenite, întinde fraudulos măsurătoarea la proporții cosmice.
Cum spuneam: daca e lipsită de poetică, mărimea e inutilă. Și ce poate fi mai la îndemână decât să lege tendențios idila de concepte vag intergalactice.
Acesta este modul în care efemerele amoruri pamântene se molipsesc de aura eroilor spațiali.

Am învățat aceste lucruri de pe zidul facultății de artă, pe care stă scris:

Noi aicea ne iubim, sus în stele-i Gagarin.”
edit res
Share

Momente timide

Momente timide. Momente fragile.

Le pierdem pentru că pur şi simplu nu suntem suficient antrenaţi să le observăm. Ceea ce este evident şi gălăgios sare în ochi şi de cele mai multe ori ne ocupă timpul şi atenţia. Cu voia noastră… Fără voia noastră… Sub un covor de stridenţe se rătăcesc momentele timide.

Le pierdem pentru că le desconsiderăm. Par insipide si nesemnificative. Într-un spaţiu în care avem nevoie de stimuli puternici, trec neobservate momentele timide.

Le pierdem pentru că par inutile. Nu se pot arăta. Nu ne ajută să părem. Ocolim momentele timide.

Pentru culori primare nu e nevoie de nimic. Pentru cele pastelate e nevoie de exercitiu.

Am de 5 ani această eprubeta în care ţin cateva spice de grâu. Abia astazi am putut sa o vad aşa.edit res

Share

Mont Blanc prin obiectivul lui Auguste Rosalie Bisson

Numele fraţilor Bisson, August-Rosalie şi Louis-August, sunt printre cele mai cunoscute nume ale fotografiei de arhitectură din Franţa secolului al nouăsprezecelea. Castele, ruine, catedrale, palate atrăgeau atentia acestora, care foloseau camere de format lat, pentru cea mai bună calitate de imagine a momentului.  Un pas important în carieră îl face Auguste Rosalie Bisson in 1861 si 1862, când ia parte, în calitate de fotograf, la o mare ascensiune pe Mont Blanc. Încărcat cu toate echipamentele necesare, însotit de  25 de persoane, fotograful păşeşte într-o aventură pe cât de neaşteptata, pe atât de periculoasă si epuizantă, către cel mai înalt vârf din Europa Occidentală.

Aşteptările legate de un fotograf de arhitectură, obişnuit să cureţe cat mai mult imaginile clădirilor de tot ce nu le apartine direct: persoane, stalpi, cabluri, sunt să îşi păstreze această tendinţă şi la peisaj. Autorul ne surprinde uneori incluzând oameni. În numar mare. În diversele poziţii în care se află la momentul apăsării pe declanşator. Oameni vii şi dinamici. Oameni care dau scară reliefului şi care devin pivotul în jurul căruia se răsuceşte întreaga compoziţie. Oameni care creeză contraste atât de frumoase: mişcare şi căldură în centrul încremenirii. Puncte negre înşirate în oceanul alb. Oameni cărora li se poate ghici efortul, entuziasmul şi determinarea. Faptul că reuşim să-i privim fotografiile şi ca portrete de grup nu doar ca imagini de peisaj, este unul din marile merite ale lui Bisson. 

Până atunci peisajele montane puteau fi întâlnite în pictură. Imagini idealizate şi dependente de îndemânarea pictorului.  Odata cu fotografierea sa, configuraţia impresionantă a Mont Blanc-ului este în sfârşit vizibila şi celor care nu ajung acolo. Pantele însorite, crevasele ameninţatoare, umbrele prelungi sunt doar câteva detalii ale unui univers alpin necunoscut şi duc imaginile lui Bisson mult mai departe de o simplă documentare vizuala.

http://www.metmuseum.org/collection/the-collection-online/search/283137

Share