Spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cub?

razvan bulus blog - spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cubAm revăzut filmul Modigliani.
Mi-a făcut plăcere să recunosc locuri din București, să-i văd pe Dan Aștileanu și George Ivascu și lânga Andy Garcia și Eva Herzigova.
Mi-a atras însă atenția o anume temă. Relația de prietenie a lui Modigliani cu Pablo Picasso. Prețuire, mânie, respect, gesturi înălțătoare și insulte. Farmecul neîngenunchiat de sarăcie, al primului, se ciocnește cu orgoliul febril și supradimensionat al celui de-al doilea. Zâmbetul enigmatic, florile aruncate cu generozitate în jur și versurile cățărate pe masă ale lui Modi, se încleștează cu opulența lucrurilor care se pot cumpăra și aura inaccesibilă a Olgăi Picasso, aflate mereu în jurul lui Pablo. Scântei și scrâșnet și căldură la fiecare apropiere.
– Spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cub? Întreabă Modi cu un subînțeles care îl face pe Pablo să muște din pipă. Apoi i se așează în brațe cu un trandafir stâns între dinți. Picasso țâșnește și îl strânge de gât, șuierându-i:
– De ce mă urăși atât de mult?
– Te iubesc, Pablo. Pe mine mă urăsc.
Modigliani pleacă și Picasso se prăbușește pe un scaun. Cineva îl întreabă:
– Ce părere ai de el?
– E un zeu!
Mai târziu excesele hedoniste îl duc pe Modi la arest. Cineva îi plătește cauțiunea. El afla mai târziu că a fost Picasso.
– Nu ți-am cerut să mă scoți din închisoare, îi aruncă printre dinți la un bal mascat.
– Aaaa, vrei să te răscumperi, Modi? Vino cu mine într-o excursie mâine. Vreau să cunoști pe cineva.
– Unde mergem?
– Să-l întâlnim pe Dumnezeu.
A doua zi Picasso i-l prezintă pe Renoir. În mijlocul unui domeniu impresionant, într-o vilă enormă îi gazduiește un patriarh hrănit cu lingurița, care își arată mâinile deformate de artrită și spune:
– Geniul mi s-a scurs printre degete.
La acestă scenă eu mă gândesc la ”Dejunul canotierilor”, apoi la mâinile lui Renoir, apoi la ”Umbrelele” apoi la mâinile lui Renoir, apoi la nudurile lui mici din Muzeul Zambaccian, apoi la mâinile lui Renoir. Cu greu își fac loc împreună în mintea mea.
Pe drumul de întoarcere, în autoturism, Picasso îi dă sfaturi. Modigliani îl ia peste picior. Pablo scoate un pistol, i-l apropie de gură și-i spune:
– Faci mișto de mine?
– Încerc. Uneori nu îmi iese. Alteori…
Iubire și furie și prietenie și concurență și obsesia dominației. Dacă apar într-un cuplu obisnuit, fac relația intensă. Dacă apar între doi bărbați heterosexuali, relația devine aparte.
De ce? Cum e posibil? Tehnic. Uman. În ce fel?
Plăcerea de a rămâne în confuzie, de a nu cataloga nicicum relația lor, are un gust anume. Ca și cum aș fi flamând la un ospăț, dar aș prefera doar să privesc modul în care cade lumina pe fiecare fel de mâncare.

Share

Spaima de creativitate

razvan bulus blog - spaima de creativitateO conduc înapoi acasă. Ne plimbăm pe o alee lungă și pustie la capătul careia soarele a coborât într-un frunziș.
În spun brusc:
– Creeaza ceva. Acum!
Din tonul meu a înţeles că vorbesc foarte serios. Se blochează. Un val de neputință îi înroşeşte ochii. Mă priveşte cu furie, ca şi când aş fi călcat-o pe pantoful alb de prinţesă cu bocancii mei prafuiţi. Trăiește drama celui care încercă să ascundă un handicap sufletesc și se vede brusc dat în vileag.
– Dar… dar eu… eu nu…
– Tu nu, ce?
– Nu-mi iese. Nu-mi vine nimic în minte. Nu…
– Simți teama?
– Nu. De ce? Teamă? Nu…
– Simți teama?
– Nu e ce crezi tu…
– Simți teama?
– DA! Mi-e frică! Asta voiai să auzi? Ei bine, mi-e frică! Nu teamă, frică! Înțelegi? Frică! Frică! Frică!
Tac şi o las să repete de cate ori are nevoie. Să exorcizeze frica de a recunoaște că îi este frică.
– De ce te temi?
– Că o sa iasă o porcarie. D-aia! Eu nu sunt creativă și dacă ma scoți din ale mele iese o porcărie.
– Prin porcărie te referi la ceva lipsit de valoare?
– De valoare, de sclipire de…
– Valoare pentru cine?
– Valoare punct.
– Universală?
– Da, da, da.
– Într-o lume în care unii scriu de la dreapta și alții de la stânga? În care oamenii au atâtea culori? Atâția zei? Atâtea vise?
– …
– Privesc uneori mirat şi naiv la tendinţa oamenilor de a trata creativitatea foarte radical. Eu nu sunt creativ, tu eşti, etc. Ca la un examen cu admis / respins. Cum ar fi dacă ai face ceva cu valoare doar pentru tine și atât?
– Dar eu îmi doresc lucruri normale.
– Şi eu.
– Lucruri pe care le vor și ceilalți. Dacă are valoare pentru mine, are și pentru ei.
– Stai putin! Spune-mi ceva ce doar tu găsești valoros. Ce nimeni altcineva nu prețuiește.
– …
– Nu te grăbi!
– Nu am așa ceva. Tot ce îmi place mie place și altora.
– Îi cunoști personal pe cei cărora le plac aceste lucruri?
– Nu… ba da.
– Abia asta ar trebui să te sperie. Pe mine m-ar înspăimânta.
– Păi, de ce?
– Pentru că ai învațat de la alții ce trebuie să îți placă. Și de fapt nimic nu e al tau.
– Pentru că nu ai avut prea des sentimentul descoperirii. Cutremurul emoțional al insight-ului. Ceva ce crește în tine doar pentru că tu exiști în forma ta unică. Ceva ce nu este posibil fără tine. Ai vrea asta?
– Da! Și ochii i s-au înroșit mai tare. O năvălesc amintirile atâtor nopți în care se gândea cum ar fi dacă. Dacă s-ar putea instala în creativitate ca în submarinul Capitanului Nemo pentru zeci de mii de leghe.
– Creativitatea se antrenează. Și are nevoie de câteva lucruri. E ca la gătit. Mai întâi îți trebuie multe ingrediente. Cu cât mai multe cu atât mai bine. Asiatice, mediteraneene, nordice, arabe, africane. Aceasta este cunoasterea. Apoi îți trebuie echipamente și utilaje de bucatarie: aragazuri, veselă, instrumente. Aceasta este motorul, exercițiul mental al creativității. Apoi îți trebuie știința potrivirii lor , a cantităților, a temperaturilor, a timpilor de fierbere, de coagulare, de macerare, de infuzare, de coacere, de creștere, de rumenire. Aceasta este experiența combinării ideilor. Și în ultimul rând îți trebuie curajul de a greși. Acesta este cel mai important. Toti au ingrediente, unelte și cunoștințe de gătit. Dar îi paralizează spaima de a face… cum ai zis tu : porcării.
– Vrei să spui că și altora le e frică la fel?
– Da.
– Şi ce-i de facut?
– La început gatește prost. Cât de prost poți. Propune-ţi cel puţin execrabilul.
– Sună a mare risipă de…
– Sună, dar nu e. Fiecare porcărie este o ocazie să te întrebi de ce. Să îți raspunzi, să cauți, să trăiești insight-ul. Să te scuturi de ce ți-au spus ei pentru a face în sfârșit loc în tine pentru tine. Să te aduci pe tine acasă.
– …
– Dacă îți spun să creezi ceva te blochezi pentru că sunt prea multe opțiuni. Dar dacă îți spun să creezi ceva din plastilină, care sa aibă legatură cu oceanul, și să fie roșu, ce faci?
– Un far din plastilină.
– Cum arată?
– E un far mic, are o cutie rotundă, susţinută pe un stâlp de piatră. Are jos o intrare scundă, e suplu şi poate fi ţinut în palmă.
– Cât ți-a trebuit până să îți apară imaginea? O secundă?
– Mai puţin.
– Şi în clipa în care imaginea farului era deja clară în mintea ta, ce ai simțit?
– Euforie.
– Da. Insight-ul ajunge dinaintea noastră plutind pe un pârâiaș de euforie.
– Mai vreau! Zi-mi să mai creez ceva! Te rog!
– Toate la vremea lor. Vrei să creezi din nou, ca să simți la fel?
– Da. Da. Da.
– Toate la vremea lor.
– Şi se termină așa brusc? Abia am început explorarea creativității.
– Dimpotrivă. Tocmai am terminat. Am terminat începutul. Dar după cum ti-am spus…
– Daaa, stiu! Toate la timpul lor. De ce taci?
– Mă gândesc la Joe Dassin. Şi la vara lui indiană.
– De ce?
– Pentru că el cânta despre tine. Uită-te în fereastra aceea. Te vezi? Spunea: „Cu rochia ta lungă păreai o acuarelă de Marie Laurencin”.
Îi zâmbesc şi plec. Ea intră în casă fredonând încet: On ira où tu voudras, quand tu voudras / Et l’on s’aimera encore, lorsque l’amour sera mort / Toute la vie sera pareille à ce matin / Aux couleurs de l’été indien.
Aleea miroase a tei și umbrele lungi ale copacilor dispar pe măsură ce ora aurie deschide drum crepusculului.

Share

Sărutul muzical al lui Klimt

Doi vienezi fenomenali. Bösendorfer si Klimt. Pe Klimt nu îl plac. Dar asta nu îl împiedică să rămână fenomenal. În 2012 s-au împlinit 150 de la naşterea pictorului. Compania de piane de lux Bösendorfer lansează instrumentul dedicat lui Gustav Klimt. 25 de piane sunt decorate sub consilierea Muzeului Belvedere care deține cea mai mare colectie Klimt din lume. Pictura Sărutul este reprodusă pe partea interioară a capacului. Sărutul lui Klimt într-un Bösendorfer. Cu îndrăgostiții ascunși între corzile lui, ce ar putea cânta?
Pentru cei aflaţi atât de aproape încât îşi întretaie răsuflarea: partea de pian a lui Axl din November Rain.
Pentru ochii care se închid şi buzele care se ating: Valsul Primăverii de Chopin.
Pentru îmbrăţişarea nesfârşită: partea de pian a Viennei Teng din Lullaby for a Stormy Night.

Share

Până la ora albastră

– Ce vezi dincolo de potecă?
– Văd… flori de câmp.
– Atât?
– Văd… urme de bocanci.
– Doar atât?
– Văd sclipind frunzele de fag.
– Copacul e departe. Aici aproape.
– Văd… o corabie cu pânze.
Zâmbetul ei mic, de copil care ţine ceva în pumnul strâns la spate, îmi dădea de înţeles că în jocul acesta, de-a v-aţi ascunselea printre gânduri, nu eram singur. Şi ea continua:
– E mică. Mică de tot. E cât o brioşă.
– Da! Şi navighează încet spre miazăzi.
– Vezi… uite cum florile i se apleacă în faţă şi se ridică la loc în urma ei.
– Cred că vine de departe.
– Îţi mai aduci aminte când era tot câmpul plin de corăbii?
– Bineînţeles… E aşa în fiecare vară.
– Acum sunt  din ce în ce mai puţine.ora albastra
– Pentru că noi suntem mai mari.
– Te rog, nu spune asta.
– Pentru că noi suntem mai departe.
– Nici asta.
– Pentru că suntem mai grăbiţi şi ne e din ce în ce mai teamă că am putea să călcăm pe ele.
– Daaa, mi-a şoptit la ureche. Să nu te audă. O să se sperie şi o să dispară.
– Am aflat de undeva că atunci când nu ne mai temem că le-am putea lovi, corăbii multe, multe vor umple câmpul.
– Da, dar trebuie să fim pregătiţi. Să ştim deja să mergem când se vor arăta. Dă-mi mâna. Şi mă prindea uşor de podul palmei şi mă călăuzea peste pajişte. Acolo exersam mersul printre corăbii, până la ora albastră. La început eram amândoi mai stângaci. Apoi am învăţat să mergem. Apoi să dansăm. În aşteptarea corăbiilor.

Share

Țipătul lui Munch

Fiecare are, sau crede că are, opinii ferme despre ce consideră frumos și ce consideră urât. Iar grădina acestor păreri o numește gust. Odată ce a primit nume și a fost ranforsat cu expresia ”Gusturile nu se discută!”, acesta capătă un soi de sacralitate. De putere.
Gustul îl traducem prin senzații agreabile sau neplăcute. Iar să încercăm să înghesuim lumea în expresia unor emoții personale, e pe cât de greșit pe atât de probabil. În loc să spun: cutare lucru nu îmi place mie, spun: cutare lucru e urât. Și iată cum lumea devine ca mine și se umple de oameni buni și oameni răi, de pantofi urâți și pantofi frumoși, de fotografii bune și fotografii slabe etc.
Arăt o poză și întreb:
– Cum ți se pare?
– Foarte frumoasă! Și răspunsul e întărit cu un zâmbet plin de neliniști interogative, de genul: ”de ce mă întrebi, tu nu vezi?”.
Premisa de la care pleacă interlocutorul meu este cea a unei lumi asemănătoare cu a lui.
Îi arătasem o imagine convețional-frumoasă. O orhidee alba, pe fundal alb. Două surse de lumină moale, laterale, simetrice; o a treia sursă așezată în spatele fundalului pentru un halou cu gradienți. Cheia înaltă a imaginii dă senzații de imaculat. Privitorul le traduce prin: stare bună. Pe deasupra, floarea în sine este construită estetic: cinci petale inegale aranjate simetric în jurul unui mic cilindru plin de surprize vizuale.
Da. I-am arătat o fotografie bună pe ambele etaje ale evaluării frumosului.
Ce văd și cum e construit vizualul. Tema și mijoacele de expresie. Subiectul și stilistica.
Din moment ce experimentarea frumosului și urâtului se face pe două etaje, satisfacerea fiecarui nivel determină patru combinații posibile și astfel orice creație poate fi: urîtă-urîtă, frumoasă-urîtă, urîtă-frumoasă sau frumoasă-frumoasă.
Dacă e frumoasă-frumoasă sau urîtă-urîtă experiența estetică e clară: ne place, respectiv nu ne place. Dar dacă nu este atât de simplu?
În acest caz ce facem cu Baudelaire și Florile răului? Ce facem cu Francis Bacon și portretul Isabelei Rawsthorne? Cu Kirchner, Munch și Otto Dix?

Anul trecut am auzit țipătul lui Edvard Munch. In parcul Izvor. A fost oare o experiență estetică?
10679927_354577901363838_6165520632601948207_o

Share

Hitler – un dictator cu umor

Der Untergang – filmul lui Oliver Hirschbiegel lansat in 2004. Ultimele momente ale lui Hitler în buncărul din Berlin. Bruno Ganz construiește magistral figura  dictatorului la apus. 11 ani mai târziu mă gandesc la acest film dintr-un unghi anume. Exista o scenă celebră, aceea în care lui Hitler i se aduce la cunostința că inamicul e la portile Berlinului, iar ultima speranța – contraatacul lui Steiner – nu mai este posibil. Hitler explodează. Furia loveste ca șrapnelul. Brutal, zgomotos, continuu. Mai-marii războiului transpiră abundent. Stâng din dinți. Încearcă să intervină. Furtuna îi îngenunchează. Ofițeri, secretare și Eva Braun, asculta împietriți in antecamera, ce se aude prin ușă. Mai slabă de înger, o domnișoară izbucnește în plâns. Gravitatea momentului e imensă și totul se stinge cu un Hitler prăbușit, care abia mai poate exclama: Războiul este pierdut!
De la lansarea filmului Youtube-ul s-a umplut de parodii ale acestei secvențe de 4 minute. Unele mai reușite, altele mai puțin inspirate. Subiecte diverse ale vremurilor noastre: alegeri, rezultate sportive, decizii politice, personaje mondene, sunt întinse pe această scenă, ca într-un pat al lui Procust. Unele chiar au haz. Dialogul neasteptat pus în gura personajului dezlanțuit, derizoriul problematicii sau limbajul creeaza surpriză și penibil.
Există parodii în română, engleză etc. Pare un fenomen internațional.

De ce? De ce fix aceast fragment cinematografic suscită atâta interes și într-o asemnea directie? Poate pentru că stresul este incapabil de un traseu liniar. Doar de unul circular. Dacă tensiunea e prea mare, cade în extrema cealaltă. Cade în ridicol. Oricine se ia prea tare în serios riscă să nu mai poată fi luat în serios de ceilalți. Ca un balon care, umflat permanent, sfârșește prin a se sparge zgomotos. Iar cum în mințile noastre pericolul și plăcerea locuiesc una lânga alta, ce poate fi atât de tentant ca bășcalia la adresa cuiva puternic, periculos și morocănos? Practic gravitatea exagerată creează o presiune greu de suportat. Și pocnește. La extrema cealaltă se află râsul necontrolat, eliberator și isteric.

Oare notorietatea negativă a lui Hitler are și ea o participațiune la crearea hazului? Ar avea acelasi efect și:
Un Dracula octogenar cu dureri atroce de dinți, la coadă la casa de pensii?
Un Stalin la pescuit, în maieu cu gaurele și pantaloni scurți, deprimat că prinde doar hamsii?
Un Torquemada bolnav de Alzheimer, târât de prieteni la concert la Marilyn Manson?
Hazul e ceva privat. Determinat cultural, genetic, pe alte cai… Dar dacă intervin constrângerea, pericolul și grotescul? … Surpriză!
Voi ați vazut la înmormântari oameni care-și mușcau obrajii ca să nu-i pufnească râsul?_MG_5665bwa

Share

Seducătoarea voce a hârtiei Fedrigoni

Capacitatea de a ne emoționa este ceva foarte personal.
La vârsta la care ne punem problema să pricepem un pic din mecanismul emoțiilor, acesta este deja format și în continuă stare de funcționare. Asta îl face mai degraba studiabil decât ajustabil. Cu mult timp în urmă, piese mici s-au sudat între ele în creierul fiecaruia. Într-un anumit fel. Felul acela determină o reacție și nu o alta.
Raspunsul la întrebarea: Care voce mi se pare foarte senzuală? e același: Vocea femeii din clipul ”The Paper Skin”. O productie publicitară de 2 minute 55, despre un nou tip de hârtie. O știu de pe Youtube. Vizualul e german. Simplu, logic și imaculat. Dar dincolo de vizual, aici mă interesează vocea.
Efortul femeii de a pronunța în engleză atinge ceva. Într-o liniște deplina se aude: ”This is a piece of paper” apoi se insinuează muzica. E departe, e fluidă și crește.  ”This is a piece of paper engineered by Fedrigoni”. Calmul ei ascunde o determinare pe care îmi place să o presupun. Îi simt entuziasmul reținut. ”Țpanc!” O lovitură cu sunet industrial, dar delicat, marcheză finalul acelei curgeri. Un mecanism stanțează mașinal, impersonal și muzical sigla: Fedrigoni Deutschland. Fedrigoni Deutschland. Fedrigoni Deutschland. Totul e alb și angelic. Vocea… Vocea! Se întoarce: ”Fedrigoni has been…” Am vazut clipul de multe ori. Aici sensurile textului se îndepartează. Pur și simplu nu îmi mai pasă ce spune. Doar cum spune. Engleza căznită, fermă și caldă e atât de sexy.
Constellation Jade. E denumirea tipului de hârtie prezentat. Paradisul din glas, reformulat în discreția formelor în cheie înaltă, capătă acum și un nume: Constellation Jade. Cuvintele accentuate: ”premium product”, ”allure”, ”distinction”, ”unique”, ”not at all ordinary”, ”can survive”, ”withstand extreme”, ”resist agressive”, ”iconic”, ”really can do anything”. Totul în  inflexiuni ușor cântate de denumirea cu aromă italiană.
În realitate eu nu aveam nicio șansă la indiferență. Toate ingredientele sunt impecabile. Și oare cum traduce mintea noastră un lucru care se potrivește  atât de bine și atât de tare cu propria organizare mentală? Ne face să îl vedem ca fiind frumos. Ce e oare frumusețea altceva decât adecvare la conglomeratul unic de așteptări și dorințe al fiecăruia dintre noi? Dar de ce senzual? Pentru că e încă un fel în care ești tras de mânecă și ți se soptește: ”Cred că ți s-ar potrivi! Cred că îți trebuie! Go for it!”. Și cum nu puteam asocia natura senzuală decât cu o coordonată omenească, în mod firesc, am îndreptat-o către singura prezentă – vocea. E doar un glas de femeie. Atât. Suficient ca vârsta, culorile, înaltimea și forma corpului, le pot inventa eu.
Au programat autorii clipului reactia mea? Desigur! Această descoperire risipește din farmec? Nicidecum!
Pentru că într-ale fanteziei – The sky is the limit!11025739_554549258021356_767204293309658721_n

Share

Quartet – energia policromă a azilului muzical

razvan bulus blog quartet - energia policroma a azilului muzical (2)În calitate de regizor, Dustin Hoffman povestește un fragment din viața (a)tipică a locatarilor Casei Beecham – azil pentru muzicieni la pensie. Conacul impresionant, imaginea multicoloră, jovialitatea, farsele și energia personajelor te fac să pierzi din vedere vârsta acestora. Traseul narativ este presărat ici-colo cu un Alzheimer, o ruptură de șold sau un leșin, pentru a păstra credibilitatea spatiului. Tipologiile precise: aristocratul rigid, octogenarul lasciv, doamna înfumurată, se ciocnesc, se atrag, se resping stârnind haz.  Miza centrală a filmului, aceea de a mai cânta o dată pe scenă cvartetul din Rigoletto, în formula care i-a consacrat, pusă în lumina neputinței și a stadiului de îmbătrânire al artiștilor, devine o aventură. Un film despre iertare și recăpătarea demnitătii în ciuda tuturor previziunilor. O imagine optimistă și frumos învaluită într-o coloană sonoră al carei elan se ia la întrecere cu optimismul artiștilor.

Share

Escape Room şi Bluma Zeigarnik

razvan bulus blog - escape room si bluma zeigarnikCât de mult îţi trebuie ca să ai senzaţia că ai priceput un anume lucru? Că ai priceput cu precizie. Că acum ştii şi nimeni nu îţi va lua asta. Mai mult de o milisecundă? Unul din dezavantajele ignorantului este acela că el e străin de voluptatea declicului. Acest lucru nu îl face de compătimit. El nu simte pierderea pentru că nu ştie nici ce pierde, nici că pierde ceva. Pentru că el e ignorant.

Traseul nu ştiu / vreau să ştiu / tot nu ştiu / vreau mult să ştiu / BUM / acum ştiu, poate fi o plăcere. Cu cât e mai lung sau intens, cu atât eliberarea e mai zgomotoasă. Plăcerea depresurizării mai intensă. Clipa în care toate piesele se aşază corect şi răsare senzaţia de a pricepe e asemănătoare cu momentul în care, după ce ai îndurat ore întregi de sete, goleşti paharul cu apă instantaneu. De plăcere.

Bluma Wulfovna Zeigarnik, psiholog şi psihiatru sovietic din secolul 20, descoperă ceea ce va rămâne sub denumirea Efectul Zeigarnik.

Se pare că avem tendinţa să ne lăsăm afectaţi de lucruri şi acţiuni neterminate. Că mintea noastră creează mereu itinerariul nu ştiu – rezultă stres, aflu – rezultă eliberare. Ceea ce am început şi nu am terminat ne frământă. Chiar pe lungi perioade de timp. Problema odata rezolvată, totul se clasează sau se pierde undeva. Dar în sine clipa rezolvării conţine plăcere. Suficient de mare cât să ne punem singuri în tensiunea necunoasterii, care e primul pas spre satisfacţia eliberării.

Ştiu oare proprietarii de escape room-uri că la fiecare enigmă depaşită de participanti Bluma surâde într-ul colţ? Are bucuria celui în ochii căruia se poate citi: „Ti-am spus eu!”

Share

Cel mai frumos P.T.S.D.

Cel mai frumos PTSD - Razvan BulusP.T.S.D. (Post-traumatic stress disorder) – Stresul post-traumatic (conform Clinicii Mayo) reprezintă o tulburare mentală declanşată de un eveniment înspăimâtător trăit sau văzut. Simptomele pot include amintiri bruşte, coşmaruri şi anxietăţi severe, precum şi gânduri incontrolabile despre eveniment. Aceste simptome produc grave probleme sociale, profesionale şi relaţionale, prin:  amintiri nedorite legate de evenimentul traumatic, incapacitatea de a trăi emotii pozitive, senzatia ca evenimentul se petrece din nou, vise tulburătoare, blocaj emoţional şi gânduri de sinucidere.

Ceva atât de grav poate fi frumos? Nu! Însă metoda de expresie da; în poemul „Întoarcerea lui Ulise” de Radu Gyr.

Dacă nu v-aţi gândit la Odiseu în acest mod, veţi avea aceeaşi surpriză ca şi mine. Acesta este adus printre noi epuizat şi în stare de şoc, Radu Gyr având grijă să respecte strict fişa Clinicii Mayo. Iar faptul ca eroul îşi povesteşte drama la persoana întâi este cu atât mai emoţionant.

Ajuns acasă, târăşte după el ororile razboiului. Fiecare luptă, un prilej traumatic. Fiecare amintire, o rană. Tulburarea este atât de gravă încat nimic din lucrurile importante nu îl mai mişca. Nici preţuirea, nici prietenia, nici dragostea. Ulise, cel care evada de la vrăjitoare şi ciclopi, sfârşeşte prin a fi prizonierul lor, într-o lume terifiantă a amintirilor. Un străin de sine. De ai lui. De prezent. Un nemort, rămas „demult sub zidurile Troii”.

Share