Jandarmii din/tre noi

_RGB7636 resE deja luni 13 august. S-a încheiat un weekend fierbinte, petrecut seară de seară în Piata Victoriei. Oricât ar fi de mare tentația atitudinilor radicale, rezist. Fantasme cu politicieni abuzivi și corupți, măturați în zori de un Deus Ex Machina avem mulți dintre noi. Toate filmele și cărțile în care personajul negativ suferă o fractură de destin și devine pozitiv sunt emoționante, dar ele rămân filme și cărți. Nu cred că răii vor deveni buni și nu aștept din senin apariția măturii celei mari, întru îndestularea sufletească a norodului. Lucian Boia, în cartea – ”Un joc fără reguli – Despre imprevizibilitatea istoriei”, pleacă de la o premisă fermă și greu de admis de către cei care nu au depașit etapa gândirii magice, și anume că istoria este adesea un capriciu al hazardului, independent de voința individului sau a maselor. Autorul mai face o precizare, la fel de greu de digerat, și anume că tot ceea ce noi numim istorie trebuie scrisă cu i mic, pentru că nu reprezintă trecutul, ci doar proiecția noastră asupra trecutului, o poveste ciufulită de lungile și oportunele răstălmăciri pe care i-a fost dat să le parcurgă. Istoria, scrisă cu i mare, reprezintă faptele reale, pe care în intimitatea lor, nimeni nu le cunoaște. Din necesitatea Istoriei și nu al istoriei, am ieșit în stradă. Ca să vad cu ochii mei.
Am privit chipurile oamenilor și le-am admirat determinarea, am văzut furia celor ce se îndârjesc nedreptății și am zâmbit complice la surâsul amar al celor cu pancarte subtile. Am tras adânc în piept gaz lacrimogen și am fugit cu ochii roșii pe bulevard, la câțiva metri de locul unde obișnuim să mergem la vernisaje și ale carui ferestre oglindeau acum flăcări prelungi de la copacii incendiați în față. Urmărit de norul alb și usturător, de oameni panicați în vacarm și disperare, înțelegeam că aceste clipe nu seamănă cu nimic din ce trăisem până atunci. Aceste trei nopți au fost mai semnificative pentru mine decât scenele prezentate repetitiv pe canalele de știri, de opiniile avizate și declarațiile mai-marilor momentului. Departe de mine intenția de a descifra sensurile evenimentelor, marile capcane, manipulări și interese. În tot acest marasm, mie mi-a atras atenția un lucru. De ce mulțimea îi privește pe jandarmi ca pe călăi naționali în vreme ce autoritățile îi prezintă pe jandarmi drept eroi naționali? Cum sunt ei de fapt? Nu îmi îngădui naivitatea de a nu înțelege nevoia de propagandă a fiecărei tabere, propagandă din care fiecare speră să aprindă fitilul exploziei decisive, să pună capăt favorabil acestui război de uzură început în duminica urnelor fatidice. Însă ceea ce mă interesează cu adevărat este un mecanism marginal, la scara conflictului de vineri seara, dar semnificativ ca fenomen în sine. Și anume, cum apar în rândul forțelor de ordine, bătăușii de plăcere. Cei care îți trag bastoane, deși ești pașnic și ai mâinile ridicate deasupra capului. Cei care îți dau cu gaz lacrimogen direct în față pentru că pui întrebări prea insistente. Cei care te lovesc deși știu că ești acolo în calitate de jurnalist. Îmi vine greu să cred că o mare ședință coordonată politic a stabilit:
– La acest miting, este esențial, ca printre obiectivele cunoscute, să mai îndeplinim unul – să lovim câți demonstranți putem. Vă uitați atent în mulțime și dacă vrunu are față nașpa, dacă se uită chiorâș, dacă vă aduce aminte de unchiul Costel care vă urechea când erați mici, jap! câteva bastoane. Atenție, nu multe. Între doua și patru. Trei ar fi ideal. Și nu în cap, că întrăm la alte-alea. Asa, cum spuneam, le trageți numărul stabilit de bastoane. Dacă face gură, putem suplimenta cu încă două, hai, maxim trei. Ăia așezați la pământ pot fi loviți tot așa, de două-trei ori.
– Păi de ce șefu, că sunt gata anihilați?
– Taci mă, și fă ce-ți spun! Ce, parcă nu știu io că o să vă înfierbântați și o să vreți să mai dați câteva? Mai bine să stabilim acum o limită, ca să nu dați cu nemiluita. Spre binele victimei o zic.
– Șefu, da să dăm tare?
– Regulamentu nu prevede. Dai cât te lasă inima. Da vezi să nu-l schilodești rău, așa, mai cumpătat.
Deși secvența propagării acestei informări este irezistibilă, mi-e greu să cred în ea. Revin însă la dilema inițială: bucuria bătăușului talentat. A celui căruia îi crește pulsul și i se luminează chipul, în minisecunda glorioasă a spamelor celui lovit. Să fie vorba de banali sociopați în uniformă? Atâția la un loc? Acestă soluție ar simplifica nepermis de mult rezolvarea dilemei mele. Mi-am amintit brusc de cartea Psihologia Minciunii a lui Scott Peck. O lucrare excelentă, care încearcă să explice originile și dezvoltarea răului omenesc, de esență pură. Acolo am aflat de masacrul May Lai. Pe scurt, în 16 martie 1968 soldații americani din Compania C, batalionul 1, regimentul 20 infanterie, ucid, violează și mutilează în Vietnam sute de civili neînarmați, majoritatea bătrâni, femei si copii, aparținând zonei numite May Lai. Analiza lui Peck se concentrează pe întrebarea: de ce simpli soldați, prinși într-un război nedorit, oameni care anterior fuseseră poștași, lăptari, agricultori, mecanici sau aveau orice altă profesie pașnică, apăsaseră trăgaciul, din nou și din nou. E prea interesantă analiza lui Peck, ca s-o stric eu oferind concluziile. Iată însă că în această seară mi-am amintit de ea.
Am fost la cel de-al treilea protest cosecutiv și i-am privit cu atenție pe jandarmi. Unul târa un picior, vădit încurcat de acest beteșug. Altul era permanent încordat și morocănos. Cele câteva fete încotoșmănate cu toate elementele de protecție erau neobișnuit de mici, atente și alerte. Unii nu mai aveau pistol deloc, alți îl purtau în toc legat cu o sârmă creață. Un uscățiv înalt cu ochelari se ciondănea cu un protestatar mai insistent. Un domn în vârstă, cu un steag în mâna stângă trecea pe lângă cordon și bătea ușor palma cu fiecare jandarm în parte. Nu îl refuzau. Întindeau discret mâna spre ai face bătrânului o bucurie. Erau tineri și vizibil stingheriți de gestul cel firesc și probabil interzis, dar nu îl puteau refuza. O domnișoară ofilită, în sandale și colanți zglobii – roșu cu negru, pe al cărei chip se putea citi fiecare noapte de club cu fetele, se ducea din jandarm în jandarm cu telefonul aprins, ca să își facă selfie cu fiecare dintre ei. Unii o acceptau în silă, alții priveau în altă parte, alții îi strigau de-a dreptul:
– Treceți doamnă în rând! Acolo cu toată lumea! Nu aveți voie să vă apropiați așa mult. Ea se posomora brusc, devenea înțepată și le striga ceva legat de drepturi și altele. Am vazut namile mustăcioase și țanțoșe pe care abia le mai încăpea echipamentul din dotare. Nu sunt anti-mustață, însă oricăt de mult ar fi împământenit Salvador Dali și Friedrich Nietzsche onoarea celebrei decorațiuni masculine, vedetele din ambele tabere ale celui de-al doilea razboi mondial i-au asociat o reputație proastă. Ce să mai zic de zilele noastre…
Am văzut între jandarmi priviri curioase, care emanau preocupări inteligente, oameni pe care mi i-am imaginat citind, răsfoind albume foto sau uitându-se la filme de artă. Am văzut multe uniforme la fel puse pe multi oameni diferiti.
Să lovești un agresor care îți pune viața în primejdie este în sine un lucru dificil și terifiant pentru cei mai mulți dintre noi, dar să  pocnești cu plăcere pe cel calm, înarmat doar cu lanterna telefonului mobil, să o faci în mod repetat și temeinic? Prin ce metodă se desprind, dintre mii de oameni în uniformă, dintre cei care au oscilat candva între a deveni învățători sau tâmplari sau magazioneri sau sportivi sau secretari sau medici veterinari sau șoferi de camion sau fabricanți de înghețată sau cântăreți sau fotografi, unii care, fie și pentru câteva clipe, devin bătăuși surâzători? E o particularitate latentă, o genă antisocială, un morb timorat care abia așteaptă condiții prielnice să se manifeste sau e altceva? Ce e? Vreau oare să aflu?

 

Vânătorul și regizorul

12 - 24.05.2018, Biblioteca Nationala, Expo Vlahii de la muntele Sinai, Bucuresti resFotografii au tendința de a se împărți în două tabere. Pasionații de instantanee (image takers), care asigură nemurirea clipei și cei care elaborează vizualul din imagine pas cu pas, de la idee la produsul finit – (image makers). Dar să stăm puțin de vorbă cu trei dintre ei, un vânator, un regizor și un nehotărât. Să le spunem: Mihai, Adrian și Radu.
– Mihai, povestește-ne, te rog, cum construiești tu un cadru fotografic.
– Construiesc? Eu nu construiesc nimic. Totul e spontan. Un act cinegetic. Eu urmăresc subiectul. Dacă o ia la dreapta pe Lipscani, îi ies înainte la BNR. Și acolo trag. Bam! Am dinainte pregatite focala, ISO, diafragma, tot. Dacă nu îmi place lumina, îl urmaresc în Villacrosse și trag acolo sau cand iese în Victoriei. Fotografia ține de stare. De decizii concentrate în clipiere de pleoape. Bresson? Momentul decisiv? Stii tu. Milisecunda aia în care vezi surâsul perfect sau ceva stă să bubuie sau ea zice ”Da” și îi dau lacrimile sau mâinile cele mici freamată în timp ce rup ambalajul cadoului de sub brad. Momente, înțelegi? Momente. Ce să construiesc? Mă aflu pur și simplu acolo și trag. Cum ziceam, Bam! O mare fotografie e un mare moment imortalizat perfect.
– Mihai, înainte să faci Bam, ai spus ca te preocupi de setari.
– Da, observ lumina, aleg un interval ISO, aleg o diafragma, verific DOF-ul și apoi pândesc.
– Deci tu te pregatești înainte, bucurându-te de viteza de decizie pe care ți-o conferă experiența. Premeditezi.
– Păi cum altfel? Da.
– Iei și hotărâri de compoziție, știu și eu… reframing, contrapunct, aranjare în fundal?
– De bună seamă. Uneori, în fața unui fundal perfect, care poate fi un zid frumos colorat sau linia de fugă a unei străzi înguste sau orice altceva mă inspiră, aștept subiectul să intre singur și neștiutor în capcana încadraturii mele.
– Și ziceai, Mihai, că nu construiești?
– Credeam că te referi să le aduc de-acasă și să le pun cu mâna în cadru. Dacă în abordarea mea ți se pare că eu construiesc, fie, dar eu nu consider că fac asta. Pur și simplu mă păstrez în formă pentru a observa și a surprinde.
– Bine spus – a observa și a surprinde. Dar de ce o faci?
– De ce? Pentru că nanosecunda aceea care aliniază ochiul, creierul, lumina, scena și subiectul, ca șă cităm din clasici, e glorioasă și e a mea.
– Un soi de climax al potrivelii.
– Da, dacă vrei tu să îi spui așa…
– Bucuria o simți când declanșezi sau când vezi poza pe display?
– De cele mai multe ori e concomitent. Începe odată cu click-ul și continuă cu sau fără vizualizarea imediată a imaginii.
– Și cum știi că îți va plăcea, dacă nu o vezi imediat?
– Am ajuns să stiu din momentul declanșării dacă îmi va plăcea sau nu. Cred că după suficient antrenament știi când ai dat lovitura.
– E interesant că îți descrii procesul de creație în termeni războinici: lovitură, împuscătură, capcană. Și puțin paradoxal, pentru ca folosești termeni mortiferi pentru pentru imortalizare. Scuze, era doar o observație care mi-a trecut acum prin cap. Nu contează. Tu vezi fotografia ca pe un surogat necesar satifacerii nevoii de eroism?
– Eroism? Nu-i cam mult? Dar, întrebarea mă pune oricum pe gânduri. Răzvan, tu ai senzatia că sunt un Chuck Norris cu obturator? Un lunetist captiv în convenții urbane, pitit între focale și timpi de expunere?
– Nu știu Mihai, tu să îmi spui.
– O să mă gândesc.
– Adrian, tu cum îți construiești fotografia?
– Corect spus, construiești. Port în mine frânturi de vizual care nu îmi dau pace. Lumina dintr-un cadru de Kurosawa sau o geometrie aspirată în treacăt de la Mondrian. Le iau și le transplantez în spațiul rece, al unei gări ruginite pâna la os. Gasesc înăuntrul meu volutele unui șiret încrețit de-a latul cutelor de piele care prind brusc tremurul răsăritului, după o noapte transpirată de remușcările și deznădejdile marilor nepotriviri de a doua zi. Eu nu pozez, eu țes, la un gherghef mare fantasme care uneori își găsesc viața vizibilă în fotografiile mele. E o punere în scenă.
– De ce o faci?
– Fotografia?
– Da. De ce mai faci click, de vreme ce climaxul tău artistic s-a petrecut deja mental sub forma unei imagini?
– Știu și eu? Poate pentru că vreau să îmi amintesc. Sau să arăt mai departe. Sau să nu ajung mai târziu să mă îndoiesc de ceea ce mi-am închipuit. Sau să văd dacă posibilitățile mele tehnice țin pasul cu imaginația. Sau… Habar n-am.
– Plăcerea ta cea mare, Adrian, rămâne în coliziunea de idei, nu în imaginea foto, corect?
– Da. Pentru că închipuirea alunecă în conștient pe o tubulatură lubrifiată cu euforie. Poți tu poza așa ceva? Însă cum unii țin jurnale de vise, eu, când îmi este la îndemână, stropesc muțenia pixelilor cu oniricul meu gălăgios.
– Și îți iese la fel ca în gând?
– Nu prea. Mijoacele tehnice ale realității sunt ridicole pe lângă cele ale imaginarului.
– Atunci când fotografiezi, te bucuri de neprevăzut? O umbră nouă, mai senzuală decât era în mintea ta? O privire mai pătrunzătoare? Un zâmbet mai proaspăt în lumina cea veche?
– Cu siguranță. Fiecare fotografie a mea, oricât de regizată ar fi, invită accidentalul estetic. Se lasă sedusă de neprevăzut.
– Ți s-a întâmplat să ai în camera foto imagini mai bune decât erau inițial în minte?
– Mai bune – da, mai tulburătoare – nu. Știi și tu Razvan că frumusețea e în ochii celui care privește și, aș îndrăzni să adaug, spasmul e în lung-metrajele celui care le visează.
– Da. Cam asa.
– Tu ce zici, Radu?
– Ce să mai zic? M-ați zăpăcit de tot. E fotografia vânătoare sau regie? Și dacă ar fi să aleg, ce să aleg?
– Eu cred că ai ales deja, doar că nu știi. Privește puțin la argumentele fiecăruia. Ți se pare că sunt ireconciliabile?
– Asta mă zăpăcește de fapt, că nu pricep de unde pornește regia și unde se termină vânătoarea. Sau invers.
– Avantajul începătorului. Are mintea proaspătă pentru contemplarea opțiunilor.
– Răzvan, eu vreau să fotografiez, nu să contemplu opțiuni. Pot să încep fără să fiu în vreo gașcă?
– Cred, Radu, că oricât de mare ar fi nevoia de identitate fotografică, în viața reală, regizorul care pândește în codrii imaginației e la fel de fericit ca vânătorul care cade în visare după fundalul perfect și lumina de poveste. Pentru că arta vizuală e mult mai elastică decăt ne căznim noi să o restrângem ca sa o putem cuprinde.

efeMERE

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Să vorbești despre efemer, înseamnă să vorbești despre tine. Ce subiect poate fi, omule, atât de autobiografic, în ciuda clipelor negrăite în care nemurirea te mințea de după tăblia patului? Să te gândești însă la efemer… în calmul pastelat al minții tale… este o cu totul altă experiență. Cuvintele interioare au un suflu diferit de al celora modelate de gură. Poți spune că Ana are mere, însă îți poți înfrâna trenul gândurilor pline de îndoială? Dacă nu mai are mere? Dacă are, dar sunt stricate? Dacă le-a vândut sau mai rău, nu a avut niciodată? La modul concret, Ana-cea-cu-mere ar putea fi o impostoare, ca să nu spun altfel. Dar e așa sau e victima unui complot grosolan care a acreditat ideea că ea ar avea mere. Și atunci de ce tace? De ce?
Timpul trece, merele se destramă și se scurg treptat din fața ochilor nostri în subconștient, iar acest zvon, tipărit în abecedarul anilor ’80, dispare încet, asemeni condensului de pe cojile ouălor scoase mult prea târziu din congelator, iar Ana visează că va fi recuperată din întâmplare de vreun Cetațean Kane, care, în loc de Rosebud, ar putea șopti cu ultima răsuflare: Ana are mere.
Ieri la prânz am primit un mesaj:
– Răzvan, în această seară este eclipsă de lună și noi am vrea să o fotografiem în pădure la Comana, tu ai ceva plănuit?
Mie dacă îmi spui pădure traduc imediat în arbori înalți, coardă, ham… Ți-aș spune cum arată cățăratul în copaci, drapat în țânțari și abur, dar nu e semnificativ pe firul nostru epic. M-am urcat, m-am pozat, m-am dat jos (de mai multe ori), apoi am aruncat echipamentul murdar de noroi în portbagaj și m-am dus la marginea pădurii, la eclipsă.
Am făcut câteva click-uri, nu mi-a ieșit nimic și am renunțat. Luna era atât de generoasă încât nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea un fel insinuat de a se dezgoli de nori și de a se furișa treptat, pe măsură ce umbra pământului îi sufla întuneric între omoplați. Sclipea o milisecundă, la fiecare revenire la tema muzicală inițială, căci în mintea mea, eclipsa era pusă în scenă pe ”Tăcerea lui Beethoven” de Cortazar. O clipă am deschis telefonul – meteahnă de om modern, viciat în tehnologie. Poza cu mine în copac a aparut pe ecran. Mulțime de musculițe au dat buzna. Aripi delicate și cozi lungi, întreite patinau pe ecranul aprins. Vedeam acum limpede câmpul de joacă și suferință al unei alte civilizații. De joacă pentru că veneau entuziaste și de suferință pentru că, odata aterizate, se târau de-a lungul și de-a latul cu un tremur de caznă în trupurile minuscule. Am privit îndelung:
– Edi, tu ai ceva macro la tine?
– Da. Vrei sa îl pun?
– Te rog. Pune pe camera ta obiectivul macro și dă-mi-o puțin.
Am declanșat din nou și din nou cu uimirea de a-mi observa chipul remodelat pe telefon. Edi a aprins brusc o lanterna roșie. Click și iar click.
Acasă, primul meu gând a fost să aflu cine ne-a vizitat, sau mai corect spus, noi ai cui oaspeți am fost de-a lungul eclipsei. Am găsit un site util în aceasta direcție. Se numesc Ephemeroptere sau popular – Rusalii. Cele mai cunoscute sunt mari, însă prietenii noștri erau printre cele mai mici din ordin, probabil Baetidae. Euforia m-a cuprins însă când am aflat ce căutau acolo după o așteptare de trei ani, cum se sacrifică pentru comunitate, cum se angajează într-o frenezie sexuală pentru desăvârșirea unei existențe terestre de câteva ore.
La scara unei astfel de dedicări, cât de important mai este faptul ca Ana are doar din când în când mere?

Linkuri utile:
https://www.youtube.com/watch?v=YFD2PPAqNbw
http://www.knowyourinsects.org/Ephemeroptera1.html
https://www.natgeo.ro/natura/animale/9216-scurta-si-patimasa-viata-a-rusaliilor
https://en.wikipedia.org/wiki/Baetidae

23 martie

_RGB8145_HDR
Astăzi, 23 martie, este o zi surprinzatoare. Iarna înfășoară Bucureștiul în grafică și contraste. În arome de lemn încins, cardamom și liniște. Îi asfixiază vocea și îi încetineste pașii. Ca și cum o frână colosală, prinsă cu milioane de cabluri în sufletele și mașinăriile noastre ordonă: acum tăcem! acum o luăm mai încet! Iarna apasă cu cizma stângă pe toate grăbelile, ușurătățile și vânjoșismele noastre. Cel ce tace, cu vorbele viscolite pe corzi, e asemeni obezului nădușit în febrele fantasmelor cu pui fripți, asemeni agentului de circulație îngrijorat că sintagma ”lasă că ne înțelegem noi” nu mai are efectul anilor 90, asemeni Scufiței Roșii, sfâșiată între emoția supraviețuirii la limită și remuscarea că poate a orchestrat sfârșitul bunicii înainte de vreme. Splendoarea iernii nu constă în evidentul din ea, ci în necunoscutul din noi. Ceea ce la tropice este previzibil, in Alaska este cu neputință de anticipat.
Am terminat supa și aștept felul doi. Ospătarul a avut amabilitatea să îmi dea măsuța de lângă geam, deși scria pe ea Rezervat. Pe fereastră îl zăresc pe Nichita compunându-și Necuvintele:
“Dar eu, pe străzi, și mai puțin crezând
ca altădată în mișcările de nori,
ci mai degrabă strâns în frig, mușcam
tulpinele de trandafiri târzii
cercând să nu-mi rănească cerul gurii
trufașii spini și limba mea cea mută.
O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de gură,
și se hrănește cu priviri…”
Sar peste masă și caut să îl ajung din urmă:
– Nichita! Nichita! Stai un pic! El mă privește buimac și furios așa cum te uiți la hoții de reverii. Nichita, ai vrea să îi telefonezi lui Camus? Cum de ce? Ca să îl poți întreba direct ce a vrut să spună cu: “În toiul iernii, am descoperit în mine o vară de neînvins.”

Trei litri de alcool în căutarea adevărului

edit1 CCu toții avem prejudecați sau așa se zice. Dar ce sunt de fapt?
– Spune-mi, dacă te trezești flămând în fața unei farfurii aburinde cu sarmale și înfuleci precum lupul  lui Creangă – gogâlț, gogâlț, plecând de la premisa că fiecare sarma conține ceea ce ar trebui să conțină, se cheamă că ai o prejudecată despre sarmale? O convingere preconcepută?
– Bine, dar dacă aș verifica fiecare sarma ar fi un dezastru. Chiar trecând peste obraznicia de a-mi jigni gazda și tăria de a ignora foamea care urlă: Hai, mai repede, că nu mai pot!, tot ar fi un demers profund inestetic. Mi-aș transforma farfuria într-un un șantier de carne tocată albicioasă, patinând în drivă pe ochiuri maronii de grăsime,  printre insulițe de varză morfolită . Ca să aflu ce? O sarma e o sarma. Dacă asta e o prejudecată, atunci toată cunoașterea e.
– Hai să ne uitam în DEX: „PREJUDECÁTĂ, prejudecăți, s. f. Părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație, societate; prejudeț, prejudiciu. – Pre1 + judecată (după fr. préjugé).
– Aoleu, ne încurcă și mai tare: ”adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor”, dar cum rămâne cu situațiile aflate în afara acelui ”obicei” și cine cunoaște ”direct și personal” totul?
– Acestă definiție e ca o plimbare prin peștera Ialomiței, legat la ochi – cât timp te ții bine de balustradă te poți lovi cu capul de perete doar atunci când se îngustează culoarul.
– Mai sunt cateva precizări în text, poate ne ajuta: ”Părere, idee preconcepută (și adesea eronată)”. Nici mie nu îmi place acel ”adesea”, care invită la abateri de la regulă, însă mai facem un pas.
– Facem, dar o fi un pas înainte sau în lateral?
– Așadar, dacă totul ține, conform definiției, de dimensiunea negativă și de experimentarea personală, putem spune că prejudecata conform căreia sarmalele sunt oribile e reală doar dacă noi am avut aventuri culinare catastrofale în acestă direcție. Și mai ales dacă aceste experiențe sunt contrare majorității semenilor nostri, indeobște – iubitori de sarmale. Însă mai e un aspect,  traseul pe care te întâlnești cu prejudecata.
– Adică?
– Dacă e a ta sau dacă e plantată în tine de alții. Cea dobandită prin propria experiență ne e mai dragă pentru că e trăită. Exact cum spunea și Nea Mărin: ”Mă frate-meu, dacă te iei dupe capu’ tău și iasă prost, ți-e năcaz, nu zic nu, că ți-e năcaz. Da’ dacă te iei dupe capu’ altuia și iasă prost, îți vine să te zgârii pe ochi, nu alta… că bag samă că așa e omu’, e mai iertător cu el decât cu ăilalți.”
– Dar ce-ți veni cu acest subiect?
– De mult tot încerc să aflu ceva și nu m-am putut lua dupe capu’ altuia. De ieri tot pun la încercare opinia unora că arzătoarele cu alcool nu sunt o soluție bună pentru camping, contrară opiniei altora că sunt foarte bune. Auzisem că nu sunt rapide, că nu au putere suficientă, că nu sunt prea sigure, că nu poți controla flacăra cum trebuie. Am ars trei litri de alcool tehnic, am folosit un arzător militar, unul civil și unul improvizat, am fiert noaptea și am fript ziua, am cronometrat, măsurat și observat.
– Și ce ai descoperit? Au oamenii prejudecați legate de arzatorul cu alcool?
– Au, bineințeles! Dar e mai complicat de atât.
– Cum așa?
– Iată concluziile mele: Dacă ai un arzător bine făcut și alcool concentrat pornește repede, dacă nu … nu. Dacă bate vântul tare, nu încălzești nimic, însă cu un paravânt bun, se schimbă treaba. Dacă nu ai grija sau folosești o improvizație nefericită poți porni un incendiu, daca însă ești cu băgare de seamă e totul în regulă. În ceea ce privește flacăra, modelele simple nu o pot controla, însă cele noi au capace speciale în acest scop.
– Înseamnă că toată lumea are dreptate și toți au prejudecăți.
– Da. Și susținătorii și defetiștii arzatorului cu alcool, în bucățica lor de adevăr au dreptate, au prejudecăți și au argumente.
– O fi la fel și în alte aspecte ale vieții?
– Te mai intrebi?
– Ia lasă-i în pace și spune-mi ce ai gatit.
– Hai mai bine sa îți arăt.
– Hai!edit 2 C res

Lövendal. 1000 de chipuri

1bw motion blurAm citit cândva acesta povestire: un om lovește o stâncă uriașă cu un baros. Din toate puterile. De 50 de ori. De 70 de ori. De 99 de ori. Nimic nu se clintește. La a suta izbitură bolovanul trosnește și se desface în bucăți. Omul nădușit își trage sufletul și cugetă: oare a suta oară în sfârșit am lovit corect sau toate celelalte 99 de lovituri au dat o mână de ajutor?
Facem mii de gesturi pe care le socotim mărunte doar pentru că nu putem pipăi acele particule infinitezimale, așchii de semnificații, de intenții și de înțelesuri care răsar din fiecare gest. Care se ciocnesc, se resping sau aderă unele la altele pentru a da naștere unui … ceva… nou, unic și neașteptat. Simplul gest de a vedea o expozitie poate determina un adevărat butterfly effect. În ultimii 15 ani am reușit să vad câteva expozitii de pictură. Unele derizorii, unele bune și unele excepționale, din categoria celor care cad sub definiția lui Salgado – ”atât de puternice încât nu mai ieși la fel cum ai intrat.” Arta însă te poate seduce atât cât îi îngădui și în limita antrenamentului tău de a te lăsa sedus.
poze vechi 2George Lövendal este un artist cu care eram prea puțin familiarizat. Iată de ce descoperirea de astăzi mă fascinează cu asupra de măsură. Oricât de tentant ar fi să hoinăresc prin biografia acestui baron descendent din regi ai Danemarcei, nascut la Sankt-Petersburg și stabilit pe meleaguri românești, în acest moment îmi îndrept atenția spre lucrarile sale, pe care le-am astăzi la Muzeul Colecțiilor de Arta.
La intrarea în expoziție mă intrigă cuvintele Luciei Demetrius, rostite in 1943: ”Aș putea spune că Lövendal este zugravul sufletului românesc, văzut în tot ce are el mai adânc, mai sfânt, mai uman. Georg von Lövendal, acest Dostoievsky român al picturii românești.”
Și de îndată ce pășești în lumea copleșită de omenesc a pictorului, acesta te prinde. Și te ține.

pictura 3Micile descrieri care însoțesc lucrările nu detaliază metode sau tehnici de pictură, ci un lucru cu  mult mai important, felul în care Lövendal își privea, își aborda și își picta modelele, oameni simpli la prima vedere, însă de o bogăție inefabilă. Bătrânul sprijinit în coada toporului ” (…) parcă a picat din cer, cum se zice, scăpând din lumea cealaltă, sau, poate, desprins din Columna lui Traian, a nimerit acolo, unde în tot satul nu mai era niciunul cu plete, cu portul din străbuni și, mai ales, cu chipul ăsta, neasemuit cu nimenea din cei pe care îi întâlnești în vremea noastră. (…) S-a oprit lângă ușă, a privit cu mirare fețele noastre, dar ele nu-i aduceau aminte de nimic… parca a vrut sa spună ceva, dar nu găsea cuvinte pe înțelesul nostru, și-a dat seama de nepotrivirea cu noi, s-a întors greoi și s-a lăsat pe o laviță în tindă. Ședea neclintit cu spatele gârbovit, cu capul tras între umeri, cu coatele înfipte în coapse, cu mâinile burdușite încrucișate peste o secure știrbită…”
George Lövendal – ”Întâlnirile mele cu țăranii”
pictura 4Veșnicul Drumeț, o apariție atemporală, a ramas în amintirea pictorului astfel: ”Peste drum de catedrală, vara și iarna, toamna și primăvara, stătea un cerșetor. Înalt, puțin adus de spate, chel, descoperit pe cel mai mare ger, cu o frunte enormă, cu o privire care te încremenea (…).
– Ai fost toată viața cerșetor?
– Nu. Am fost cum spune englezu’, dacă știi globetrotter, vagabond! Daca vrei pe rusește: brodeaga. (…)
Tot ce spunea era mărturia unui spirit de rară pătrundere. Cele povestite de el nu erau numai pitorești, dar erau așa de pline de viață și atât de nemijlocite, că nu puteau sa fie decât ale unui martor ocular.”
George Lövendal – ”Întâlnirile mele cu țăranii”
pictura 1

Cartea George Lövendal – Întâlnirile mele cu țăranii – poate fi accesată aici:
https://issuu.com/georgeradu/docs/_gl_mntr_2014

cp1Scenografia realizată în 1927 pentru spectacolul ”Crimă și Pedeapsă”, de Dostoievsky, montat la Teatrul Național din Cernăuți, evocă nu doar un vizual de excepție, ci și o metabolizare anume a universului dostoievskian. Nu stiam aceste fotografii, însă cum m-aș mai putea gândi de acum înainte la Raskolnikov, cel scuturat de frigurile unor stihii morale fără de hotar, altfel decât răscolindu-se în splendoarea geometrică a sărăciei plăsmuită de pensulele lui Lövendal? La sărmana Sonya, captivă între pereții clarobscuri ai singurelor și cumplitelor sale opțiuni. Sau la rânjetul de fiară bolnavă al lui Svidrigailov, sociopatul plin de surprize inexplicabile.
cp2

cp3

cp4

cp5

cp6Dacă un artist ne poate face să îl credem, să ne mirăm, să ne întrebăm, să cădem pe gânduri, să ne repugne, să ne țină captivi  și fascinați, atunci vorbim despre un mare creator. Dacă aceste stari se și suprapun, atunci vorbim de unul exceptional. Așa… ca George Lövendal.

Noaptea în care mi s-a făcut frică

_RGB6870

Anne-Sophie Mutter cântă Brahms. Chiar aici, în colțul foii mele albe. Dacă înclin putin stiloul, o pot atinge.  În cameră e cald, dar eu nu îmi simt nici măcar pulsul care o ia la goană. Trag cu ochiul. Anne nu e singură. Lângă ea Maximilian Hornung lasă teatral capul pe spate și deschide ochii, pe care în închide apoi treptat, pe măsură ce privirea îi alunecă în jos pe coardele violoncelului. Într-una din provocatoarele ei rochii cu spatele gol, Anne articulează viguros colțul gurii ori de câte ori muzica o împinge către marginea prăpastiei. E un adevărat spectacol senzual modul în care Brahms o ademenște și apoi o înfrânează, promițându-i desfrânări. La fiecare tresărire, buchetul de flori roșii brodat în partea de jos a rochiei se înfioară și el. Tulburarea mea e din ce în ce mai mare. Așez mai bine telefonul lângă foaie, apoi îl pun pe foaie, ca muzica să îmi curgă direct în text. Stiu că am intrat cu bocancii nămoliti ai cuvintelor mele peste ceva atât de frumos. Însă tremur și simt o imensă nevoie de cuvinte.

_RGB6917
”Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane
Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,
Eu, crunt ciuntit, ce nu pot să mă-nfoi
Pe lâng-o nimfă legănată-n șolduri;
Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel
Decât privindu-mi umbra lungă-n soare
Și cugetând la strâmbăciunea mea.
Deci, cum nu pot fi nici curtezan, nici rege
Mi-am pus în gând să fiu un ticălos,
Urând huzurul zilelor de azi.
Urzeli am înnodat, prepusuri grele,
Prin bete profeții scorneli și vise,
Pe rege și pe Clarence, frații mei,
La ură să-i asmut, mistuitoare.”

Shakespeare – Richard al III-lea

În facultatea de teatru spectacolele care m-au mișcat cel mai tare erau cele pe care colegii mei le construiau atât de bine, încât nu mi le puteam scoate din minte. Pentru un examen, colegul meu Marius Ghiță, a ales acest monolog al lui Shakespeare. Repetam în sala mare a facultații, profa de actorie stătea la catedra amplasată lângă ușă, iar scena era de fapt mijocul încăperii. Noi pe margine așteptam să intre Marius în cameră, să-i vedem personajul. A apărut încet, fără să ezite și rotind conspirativ capul în toate părțile, avansa către mijocul camerei. Marius nu mergea, se târâia cu un picior înțepenit, sprijinindu-se într-o coadă de mătură pe care probabil o găsise prin baia scolii. Bățul mârâia pe parchet, iar el bocănea apăsat la fiecare pas, cu piciorul cel bun. Nu se grăbea, știa să mărească suspansul. Doza textul pe mișcarea scenică și își tot privea piciorul beteag. În momentul de maximă tensiune, Marius, a început să își izbească piciorul țeapăn cu coada aia de mătură. Sunetul ne-a împietrit. Nu mai era clar dacă suntem în fața lui Glouchester și se cuvine să tăcem sau trebiue să sărim și să îi luam ciomagul din mână până nu se rănește. Monologul s-a încheiat repede. Marius a ieșit din scenă lăsându-mă tăcut multă vreme.

Azi m-am gândit la el, deși nu am vorbit de la terminarea facultății. Și mi-am dat singur o temă grea. O fotografie al cărei proces de realizare să-mi imprime totul. Și patima și frica și împietrirea și tumultul și vaierul și muzica și parchetul trosnit și căldura și frigul și mirosul de lemn și sunetul sufocat și visarea și măcinarea.

Cu cateva săptămâni în urmă cumprasem o vioară veche de pe OLX. Nefuncțională, dar completă. Nu stiam exact de ce o iau, însă voiam să o folosesc într-un proiect fotografic pe viitor. Am cumparat-o noaptea într-o stație de tramvai, de pe Virtuții, pentru că  pe-acolo locuia vânzătorul. Acasă, la lumină, am constat că instrumentul avusese  gâtul rupt și reparat. Cele trei cuie care țineau bucățile împreună făceau din ea un fel de creație a lui Victor Frankenstein. Am tras cu arcușul pe corzi. Era prima dată în viață când făceam asta. Vioara a gemut. Atât de tare încât m-a surprins. Am tras din nou. Alt strigăt. Am tras pe două corzi deodata. Două guri își zbierau neputința. Revelația m-a năucit. Nu fusese  construită de Frankenstein, ci de Shakespeare. Era Gloucester, cel ce a devenit mai târziu Richard al III-lea. Era monstrul genial, pe cat de mutilat, pe atât de lucid. Îl țineam în mână pe Richard. Eu, îl țineam în mână pe Richard. Am pus vioara în bibliotecă și am așteptat. Nu aveam nici cea mai mică idee ce se va întâmpla cu ea. Știam doar ca o voi implica într-o fotografie semnificativă pentru mine.
Azi după prânz toate piesele acestui puzzle au căpătat sens. Am facut un foc mare. Era întuneric, foarte umed și rece. Am pus vioara pe foc. A început să se mistuie uimitor de repede. Corzile aflate în tensiune au sărit odată cu arderea lemnului care le tinea. Au cedat cu scrâșnet scurt. Erau ultimele ei sunete.
Am privit pană la final, apoi am intrat în casă, am deschis Brahms-ul pe Youtube și m-am apucat de scris. Cu inima și mintea la Anne în rochia neagră cu spatele gol și la ochii ei închiși, la Richard și la domnul acela blând de pe OLX, la Marius Ghită și la dogoarea flăcării pe chipul meu, la umezeala rece de pe ceafă și la geamătul final al corzilor. Toate se insinuează în mine ca în fantasticul tulbure al lui Eliade. Dar scriu. Și tot scriu și ascult încordat și mă uit la Anne și scriu și nu mă opresc pentru că doar așa simt că pot împiedica ceva… nu stiu ce… ceva ce trebuie neapărat împiedicat.

Despre libertate, la vreme de iarnă

DSCF1426bw res– Ai vazut că e trecut de miezul noptii? În acest moment suntem pe 1 decembrie. Prima zi de iarnă. Anotimpul libertății.
– Ciudat, tot la asta mă gandeam și eu. Tu ce  crezi? Este libertatea vocațională, opțională sau educațională?
– Cum adică? Libertatea e aceeași pentru toți, definită în ceasloave legislative. E măsurabilă. E clară.
– Nu, nu la aceea mă refer. Aceea e o definire geografică a libertății.
– Cum geografică?
– Gândește-te că toate valorile umane ar fi reprezentate pe un glob, cum este globul pamântesc.
– Așa…
– Libertatea este și ea acolo o țară, aflată într-un continent, cu o limbă proprie, cu reguli și instituții. Acela este fenomenul la care te referi tu. E o convenție. O fabricație a omului. Pe cât de prisabilă pe atât de perfectibilă. Eu mă refer la sentimentul libertății, la starea de spirit pe care o putem numi astfel.
– Aaaaa, dacă ajungem să vorbim de stări, feelinguri și simptome nu mai suntem pe teren solid.
– Nu, dar suntem pe teren omenesc. Spune-mi un ceai care îți place.
– Ce legătură are?
– Te rog, spune-mi!
– Genmaicha.
– Și când îl bei, te întrebi cate minute au fost prăjite boabele de orez, cât ceai verde conține, cât timp a fost oxidată planta și în ce tip de vase?
– Nu. Beau și văd dacă îmi place.
– Și cu libertatea e la fel. Bei și vezi dacă îti place. Și bei în afara granițelor definite, între care oamenii mai mult o cântăresc decât o degustă. Dar să revenim, crezi că libertatea interioară, așa subiectivă cum poate fi ea, este vocațională, opțională sau educațională.
– Te rog să dezvolți puțin ca să mă lămuresc.
– De ce simți frica de înălțime.
– Pentru că gravitația este o certitudine, pentru că înălțime plus viteză plus greutate și oase versus asfalt, dau de obicei un rezultat cumplit.
– Deci frica ta de înaltime este efectul unui traseu mental. Al unei înlănțuiri imaginative de tip cauză-efect. Bazat, nu pe experiențe personale, ci pe ale altora.
– Da, din fericire.
– Stii cum se instaleaza zoofobiile? Indiferent de animal. Teama de paianjeni, de șerpi, de rațe?
– Teama de rațe? Exista așa ceva?
– Da, anatidaephobia. Și este super-tare povestea, pentru că e definită precis: Anatidaephobia – spaima că undeva, cumva, o rața sau o gâscă te privește. Atât. Nu te atinge, doar stă cu ochii pe tine. Dar să nu divagăm. Stii cum apar aceste fobii?
– Nu.
– Pe trei căi: experiențe personale – ai fost atacat de, să zicem, cocoș. Experiențe ale altora: ai fost martor la atacuri de cocoș sau ți s-a povestit. Inducție livrescă – ai citit, ai vazut emisiuni sau filme. Ca la tine cu înălțimea. Mintea, într-un moment anume, cu un scop anume, ți-a fabricat pur și simplu un sentiment, și pac! îl scoate la iveală când se întrunesc toate condițiile.
– Pe bune? Dacă mă gândesc bine, așa e. Cu multe din elementele de care mă tem nu m-am întalnit niciodată.
– Da. Ai învățat să te temi. Așa cum ai învățat să îți placă diverse.
– Și cu libertatea e la fel? În urma unui proces interior, înveți să te simti liber?
– Nu e atât de simplu, pentru ca libertatea e o stare mai greu de pipăit decât o broască. Dar sa o luăm pe rând. Să zicem că e vocațională.
– Nu-mi convine. Asta înseamnă că unii se nasc capabili de asta și ceilalți nu.
– Nu zic că e așa, nici nu știm, dar de ce nu îți convine? Uni pot natural să cânte, altii să înoate sau să calculeze mai bine decât semenii lor. Oamenii sunt diferiți, diverși, complementari. Ai vrea să instaurăm un comunism al senzației de libertate, să își pună toti resursele la gramadă și să împărțim în mod egal?
– E ridicolă idea.
– Este, dar încerc să aflu ce nu îți convine.
– Nu îmi convine ca un lucru atât de mare eu sau alții să nu îl simțim. E ca iubirea, sau fericirea, nu vrea nimeni să fie lipsit din start de ele. Mă pot lipsi de talent muzical, dar nu de fericire, libertate, iubire. Ar fi o pierdere prea grea.
– Acum înțeleg. Îți dorești enorm ceva despre care nu știi nici cum arată, nici dacă ai sau nu și în ultimă instanță, nici dacă ție personal îți e de folos.
– Cum adică? Pui la îndoială că libertatea ar fi de folos?
– Nu, doar încerc să aflu de ce râvnești apriori la ceva.
– Tu nu râvneși la asta?
– Ba da.
– Tot apriori?
– Da.
– Și tu de ce o faci?
– Asta încerc să aflu. Oare marile valori omenești: iubire, libertate, religie, familie sunt mari ele în sine, sau au cele mai tari campanii de PR și publicitate de la omul cavernelor până în prezent.
– Greu de zis…
– Da. Greu de zis… Aspectul al doilea. Este libertatea opțională? Alegi tu să fii liber?
– Da. Oricine ar alege.
– Hmmm… aici nu m-aș grabi să afirm ceva. Hai să plecam de la premisa că omul are la dispoziție următoarele resurse și libertatea să le cheltuie cum dorește. Resurse de timp – numite viață, resurse sentimentale – numite emoții și resurse mentale – numite gânduri. Fiecare instituție care sta la baza acestor valori, fie ea mai mare sau mai mică: serviciu, religie, familie, prieteni, parteneri, cu ce se ocupă? Tehnic, ce fac?
– Te invită să faci un schimb. Dă-mi din timpul, gândurile și emoțiile tale, iar eu îți dau cutare sau cutare lucruri, nu așa?
– Corect. Îți “îndrumă“ libertatea de a alege către opțiunea corectă, din punctul lor de vedere.
– Dar nu poți trăi în afara lumii. Nici singur în pădure. Cei din jur te vor ademeni, sau constrânge să faci permanent schimb. De la naștere ți se spune: ăsta e cazinoul, ține banii ăștia, joacă la ce masă vrei, dar nu poți pleca pur și simplu acasă cu această sumă de pornire.
– De acord. Nici pe mine nu mă deranjează că trebuie să fac tranzacțiile, ci lipsa ANPC-ului. Sau mai bine să o numim ANPD.
– A, ce?
– A Agenției Naționale pentru Protecția Destinului. Dacă anumite promisiuni existențiale facute de marile instituții, nu se soldează cu fericirea mea, cum era în reclamă, să îmi dea înapoi timpul, emoțiile și gândurile consumate.
– Ei, și tu acum, agențiile omenești se ocupă de lucruri mărunte, ce vrei tu, trebuie să ceri mult mai sus. Deci, libertatea e opțională doar în limita opțiunilor care îți sunt puse la dispoziție? Poți paria doar în sala care ți se deschide. Asta vrei să spui prin opțională?
– Da, dar mai e un aspect care mă cutremură. În ciuda absentei ANPD-ului, omul nu devine mai cumpătat. În loc sa investească și mai prudent, riscă bucăți mari și joacă prin brokeri, fără pic de calificare într-ale vieții.
– Cum așa?
– Dacă o întrebi pe bunică-ta: mamaie, ce zici, să mă însor sau nu. Ea, femeie bătrâna și plină de convingeri exersate, îți va spune fără să răsufle sau să cugete: Da, mămăică, da, neapărat. Si dacă o întrebi cu cine, se va lumina la față și încântată de jobul de broker de ocazie pe care i l-ai oferit, va da fuga să te investească. E ca și cum i-ai spune frizerului tau: Am 7000 de euro de băgat într-o afacere. Ii am la mine cash. Ai vrea să îi iei tu și să mi-i înmulțești cum te taie capul?
– Și dacă bunică-ta îți gasește femeia visurilor, ce mai zici?
– Că a fost un noroc chior, iar eu rămân la fel de neghiob pentru riscul asumat.
– Și esti sigur că ai găsi tu mai bine?
– Nu sunt sigur, dar nu despre asta e vorba. Ci despre a investi cu singur cum pot sau a mă baza pe nepriceperea altora.
– Și cine e profesionist în iubire, religie, familie sau prieteni.
– Nimeni. Marile valori ale oamenilor nu sunt guvernabile. Doar oamenii sunt guvernabili înspre ele.
– Și ce sugerezi, să devină fiecare expert în marile domenii și abia apoi să se arunce pe bursa vieții?
– Asta nu se poate. Pentru că intervine foamea. Foamea de iubire și de restul. Mii de glasuri șoptesc sau poruncesc: investeșteeee, tranzacționeazăăă. Sună acum la numărul de pe ecran!
– Tot ce e frumos pe lume reduci la un tabel in Excel.
– Nu fac deloc asta. Am însă plăcerea să îmi pun întrebări. Atâta tot. Și nu mă pot împiedica să văd, că pentru a fi și mai complicat, la temelia fiecăreia dintre marile valori stă… Ce crezi? O nevoie. Și atunci nu cumva marile valori umane sunt de fapt o denumire fițoasă pentru marile nevoi umane? Am nevoie de… Atunci ea devine o valoare. Și pentru că mai mulți avem aceleași nevoi, hai să le numim valori comune, să facem repede o societate bazată pe aceste valori comune și să ne punem pe treabă întru satisfacerea nevoilor, pardon! întru respectarea marilor valori comune. Nu cumva organizarea acestei lupte se numește politică? Sub tirania perfecționată a societății și sub biciul foamei de tranzacții, starea de libertate este opțională?
– Greu de zis…
– Da. Greu de zis… Aspectul al treilea. Este libertatea educațională? Omul poate învăța să se simtă liber? Așa cum din practică afli că zâmbind unui copil pe stradă, el îți va zâmbi înapoi, cum faci o pasiune pentru coriandru sau pentru Bach? Exersarea aspectelor legate de libertate vor construi în tine organul necesar?
– Eu sper că da.
– Să zicem că da. Ce anume trebuie să faci ca să o crești în tine?
– Să îi dai ingredientele necesare.
– Da, adică să te expui la libertate, până începi să o simți. Dar acesta este nu numai un concept îndrăzneț, ci și foarte nou. Până acum 50-100 de ani, câți oameni aveau timpul, dreptul și curajul de a se expune la ceva din afara sistemelor în care era prins? Câți?
– Mda…
– Cum să crești o floare în ghiveci dacă ți se interzice să o scoți la lumină și să îi pui apă?
– O scoți la geam când nu te vede nimeni și o uzi pe ascuns.
– Imi vine să râd: adică îmi cresc libertatea pe ascuns, în captivitate. E paradoxal.
– Să fie asta singura formă posibilă de zămislire a libertății?
– Greu de spus… Ai vrea să facem o pauză?
– Da. Se pare ca azi nu am aflat de fapt nimic.
– Nu, însă libertatea de a căuta împreună raspunsuri are un gust de care nu mă mai satur.

 

 

Lasă că știu eu mai bine!

prapastii montaj res

”Multe lucruri nu sunt văzute, deși apar în raza noastră vizuală, pentru că nu apar în raza noastră mentală, altfel spus, nu le căutăm. În sens larg, găsim doar lumea pe care o căutăm”. Henry Thoreau

Ce este lumea din jur, despre care avem atâtea convingeri ferme, altceva decât un spatiu personal, subiectiv fabricat de creierul fiecaruia? E nevoie să îți mai spun ce e văzul – un filmuleț produs de mintea ta dresată de educație și determinată de interese de moment, care interpretează impulsurile tăpșanului înțesat cu minuscule conuri și bastonașe? Crezi că celelalte simțuri funcționează diferit?
În Prapastiile Zărneștilor partea mea preferată o reprezintă traseele de cățărare. Nu mă aventurez pe perete însă mă fascinează să îi privesc pe cei care o fac. La o asemenea înălțime, fiecare ascensiune e ca un film de aventură. Duminica trecută am fost acolo. Nici picior de alpinist. Ca să rămân cu impresia copleșitoare a peretelui am scos telefonul să îi fac o fotografie. În prima imagine nu am avut un element care să dea scara dimensiunii, și astfel nu m-a impresionat prea tare. Era nevoie de un om.
– Ramai, te rog aici, cu fața la stâncă, iar eu merg ceva mai în spate să cuprind până sus la linia copacilor.
– Aici e bine?
– Stai un pic să mă departez… așa… mai la stânga, … mai… încă putin la stânga… încă…, încă… așa, ca să te văd încadrată pe acea fâșie de piatră. Acolo! Rămâi acolo. Privește în sus. Of, nu am suficient loc… Nu îmi ajunge focala telefonului, care e de 31 mm. Uite cât sunt de departe, nu mai am unde să mă duc pentru ca am ajuns la marginea șanțului. Și nici așa nu încape tot. Asta e… Unu, doi, trei. Gata, multumesc!
Caut printre cele trei-patru poze să vad care îmi place mai mult.
– Am terminat. Multumesc!
– Răzvan, vino sa vezi ceva!
– Nu, că nu încadrez bine de aproape. Ce voiam să fac, am făcut.
– Vino să vezi, e ceva interesant aici.
M-am apropiat și am văzut un păianjen complet neobișnuit. În termeni omenești – un fel de mutant. Amorțit de frig, abia se mișca. Cu greu mi-l pot imagina în zilele lui de maximă energie. Am aprins lanterna, pentru că știam trucul: aștepți ca subiectul să se urce pe o porțiune înaltă, să fie o distanță mai mare între el și fundal. În acest fel lumina lanternei nu cade  deloc pe fundal, compensezi expunerea la -1 sau -2, compui și tragi. Ca mine, cu telefonul, dacă nu ai luat nicio cameră de acasă.
Undeva, la piciorul personajului din prima imagine se afla personajul din a doua imagine, însă mintea mea nu era deloc demnă de această surpriză, atâta vreme cât credea că ”știe ea mai bine”.

Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic

antrelacÎn realitate titlul de mai sus nu înseamnă nimic. Desigur, dacă insist să îi dau sensul corect, trebuie să răzbat prin stufărișul lingvistic. Cu ceva vreme în urmă, în Istoria Artei a lui Stephen Farthing, mi-a atras atenția un cuvânt: “apotropaic”. Termenul se referă la obiecte capabile să ferească purtătorul de rău, adică amuletă sau talisman. Referirea apare la pagina 87 în descrierea contextului artistic aflat pe teritoriul actual al Marii Britanii, între anii 500-1000 d.Hr. Creatorii acelor vremuri aveau tendința să ornamenteze armele sau manuscrisele cu un desen celtic, semiabstract, numit antrelac. Conform istoriei artei: ”Se crede că decorațiunile cu antrelac aveau o funcție apotropaică”. Fraza aceasta îmi tot stăruie în minte de acum doi ani de când am citit-o. Și am început sa mă joc.
În facultatea de teatru, la orele de dicție aveam tot felul de exerciții năstrușnice pentru a ajunge să pronunțăm corect diverse sunete. Îmi amintesc și acum textul pentru litera A: ”Armura arămie a asprului atrid Agamemnon, agațată asupra altarului atic, atrăgea așadar atenția armatorilor anatolieni, amici ai anticului Ahile”. Pe baza acestui exercițiu am început să potrivesc deja celebrului (în mintea mea) – antrelac apotropaic, diverse alte cuvinte dificile, care încep cu litera A. Așa am ajuns la titlul acestui articol. Dar pentru că mi-am luat prea mult avânt ludic, și nu mă lasă inima să întrerup copilul de la joacă, încerc să inventez un context în care ”Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic” să poată fi un concept funcțional. Transcrierea liberă ar fi: Neliniștea semipură a ornamentației-talisman. Admitem că antrelacul este apotropaic? Fără îndoială, o spune chiar Farthing. Iar eu îndrăznesc să adaug, privind cu atenție în carte, că fiecare model este uimitor de frumos. Și aici apare pasul dificil. În ce măsură aceasta decorațiune este înzestrată cu spaime de o anumită calitate, aidoma formelor de viață complexe? Iată cum o ia la vale povestea.
Lumea pe care o știm, cu învolburările și versanții ei, este doar o casă de papuși. Traducând ”frumos” prin ”viu” și ”urât” prin ”mortifer”, omul cu stările lui reprezintă numai oglindirea esteticii din jur. E marioneta trasă pe sfori emoționale de fiecare model estetic pe care îl întâlnește. Suntem modelați de experiențele pe care le avem, iar o parte a acestora sunt senzoriale. Dar estetica se schimbă. Uităm de Beethoven ca să ne ocupam de Beatles, apoi uitam de Beatles ca să ne ocupam de Beyonce, apoi uitam de Beyonce ca să… nu îndrăznesc să merg mai departe. Și atâta vreme cât estetica este vie, dinamică și perisabilă, iar omul îi este rob, atunci ea capătă propria orânduire. Ea înalță și osândește, acuplează, zămislește și conduce la cimitir curente, forme și genuri. Ori de câte ori o epocă estetică e la apus, ea simte colții revoluționari și flămânzi ai noilor stapâni. A fost antrelacul detronat și decapitat de arta renascentistă timpurie? Cel mai probabil, nu. A fost lăsat să supraviețuiască și să servească la masa atotputernicului Figurativ. Sute de ani. Până la marea dezlănțuire a abstractului, în secolul 20. A tăcut, a sperat și a trăit modest până în ceasul marii reînvieri. Noapte de noapte o spaimă bastardă, o neliniște născută contra naturii, din frica de moarte și speranța restaurației mutilată sub cizma Figurativului în plină dezvoltare, a hăituit antrelacul apotropaic, iar acesta nu și-a mai revenit niciodată la forma inițială. Însă frica are o energie colosală. Și fiecare clipă de teroare adunată jos în temnițe a presurizat zidurile până la explozia cea mare, pe care astăzi o numim – artă modernă. Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic a aprins fitilul big-bang-ului ale cărui comete le vedem astazi în albumele de artă. Bucăți incandescente de abstract, de concret, de naiv și de suprarealist au sărit de pe scaunele lor și intrat în coliziune. Trupurile tuturor formelor estetice s-au ciocnit brutal și s-au reformulat în hibrizii uimitori ai artei contemporane. Închide o clipă ochii și vei vedea cum pe memoria retinei îți sclipesc Miro, Egon Schiele, Pollok, Kandinski, Malevich, Klee sau Mondrian.
Antrelacului apotropaic i-a fost răzbunată fiecare lacrimă, într-un fel la care nici el nu visase.