În așteptarea furtunii

furtunaBucurești, 20.09.2017, ora 17.57. Așteptăm cu toții marea furtună, anunțată pentru ora 20.00.
Doar cei întemnițați fizic experimentează prizonieratul împotriva voinței lor, noi ceilalti suntem captivii propriilor convingeri. În filmul Underground, Kusturica spune povestea lui Marko, un carismatic fără scrupule, capabil să impună unei comunităti să conviețuiască într-o pivniță și sa fabrice arme pentru un război care nu există. În realitate Marko vinde armele pentru profitul propriu, manipulând instinctul de supraviețuire al victimelor sale.
Fii sincer cu tine! Doar un minut, apoi te poți întoarce la fantasma care îți pune realitatea pe bigudiuri mici, pentru un permanent creț și alintabil. Raspunde-ți cinstit: De ce stai în acel loc pe care îl detești? De ce suporți tiradele lui nocturne? De ce îi permiți ei să te împovăreze cu sarcini care nu te privesc? Gândește-te bine, nu cumva o viziune sumbră îți poruncește: Îndura? Și glasul nu contenește: O sa ajungi pe drumuri, singur, trist, răpus. Îndură ca să nu pierzi, ca să nu te prăbușești!
Simplificate la maximum, motoarele acțiunilor noastre sunt sunt trei: eu fac asta pentru că așa îmi vine (aici includ pulsiuni de orice fel), eu fac asta ca să nu pierd (cu varianta extrema – să nu mor) și eu fac asta ca să câștig (cu varianta extrema să evoluez/prosper). Dacă întrebi un om onest și zdravăn la cap: Ce ești dispus să faci ca sa trăiești? El îți va răspunde: În limitele moralității mele, totul. Și pentru că acest impuls îl avem majoritatea, breșa de securitate în sistem rămâne în mod pervers în zona viziunii legate de pierdere/câștig. Cel care te manipulează o poate face fie parazitând viziunea ta despre pierdere, fie pe cea despre evoluție/prosperitate (juxtapun evoluția și prosperitatea pentru ca nu toată lumea o vrea pe prima, dar cu siguranță toată lumea o vrea pe cea de-a doua). Cel care te convinge că un lucru este primejdios/letal și un altul este favorabil, este cel care îți dictează acțiunile, iar tu atârni în totalitate de buna sau reaua lui credință. Mă refer la periculoșii cu litera P: părinte, primar, prieten, popă, partener, politician, președinte, profesor etc.
Mai ții minte dictonul Cogito, Ergo Sum? Este incomplet. Mai sunt trei cuvinte esențiale înainte: Dubito, Ergo Cogito. Îndoiala devine astfel un act de igienă existențială, căci doar la capătul îndoielilor vei ajunge să exiști și spiritual, nu doar biologic.
Marko i-a convins pe cei de afară că lumea e un loc oribil și că la finalul războiului vor putea duce o viață nouă. A obținut supunerea și cooperarea victimelor sale, împletind un vis frumos cu un coșmar, ambele irezistibile.
Dubito, prietene, dubito!
Ora 21.10, eu sunt de ceva vreme pe străzi, cu casca pe cap si ochelarii de protecție la ochi, iar furtuna se lasă așteptată. Nu am ieșit nici să cobesc, nici să mă simt viteaz, vreau doar să mă îndoiesc din toată inima. De răsuflările sincopate și pline de subînțeles panicard ale semenilor mei online si offline, de elanurile defetiste ale liderilor de opinie, de prevestiri stihiale care nu îmi aparțin.
Bucureștiul pustiu și încremenit mă face mai încrezător decât oricând în capacitatea mea de îndoială, mai încredințat decât oricând că pașii mei șovăielnici pisează mărunt cioburile de certitudini străine, din care se fabrica zidurile, cătușele și zăvoarele.

Capătul scurt al ficțiunii

Toate acestea sunt medicamente?
– Da.
– Și trebuie să le iei pe toate?
– Da.
– Dar cum așa?
Mă privește cu ezitarea celui care nu e sigur că vrea să îmi vorbeasca. Avusese o noua criză și acum se afla acasa sub tratament. Nu era violent. Dimpotrivă. Delirurile lui aveau ceva filosofic și resemnat. Ca niște concluzii îndelung așteptate la capatul înseninabil al furtunii. Lumea lui imaginară îi dadea târcoale din când în când. Și pentru că din copilărie își luase angajamentul să spuna cuiva cu autoritate când îl vizitau vocile și imaginile, ajungea frecvent, deliberat  și conștiincios la psihiatrie.
– Se pare că doar așa pot să nu îi mai aud o vreme. Știi… am vorbit din nou cu ei.
– Cu cine?
Tace monocrom și absent.
– Cătalin, cu cine ai vorbit?
– Nu are rost. Eu o să îți spun, tu o să mă întrebi cum arată, cum le sună vocea, ce vor de la mine.
– Te înțeleg. Să știi că nu am venit să te sâcâi și eu cu aceleași lucruri. Iarta-mă, te rog. Dar înțelegi cât de neobișnuit e pentru cineva ca mine, care nu are acest al șaselea simț al tau, să priceapă spațiul atât de bogat pe care îl poți tu pipăi?
– Și aproape toți aveți o singură rezolvare. Să scurtați lumea mea până seamană cu a voastră.
– Cătălin, te-ai gândit că poate ne e teama?
– Răzvan, tu te gândești că mie nu îmi e ușor deloc să pricep cine sunt? Că foamea voastră de identitate și apartenență, la mine e un torent? Nu vreau să discutăm moralitatea de a amputa sistematic lumea mea, dar te-ai gândit la cioburile care îmi rămân după fiecare călătorie sfârșită la spital? Cioburi de idei, de gânduri, de impresii. Din când în când mi le mătură un profesionist în halat alb care habar nu are că le târâie și le zornăie pe pardoseala vie a emoțiilor mele. Și tu îmi spui că lumea taie bucăți din ficțiunea mea pentru că se teme?
Am simțit că nu puteam face nimic mai decent decât să tac.
– Razvan, tu știi cine ești?
– Da. Cred că da.
– Asta pentru că privești universul tau de la capătul scurt și suportabil al ficțiunii. Vezi tu, oamenii care trăiesc același model de nenorocire își pot oferi o uriașă alinare din a împărtăși, comenta, integra fiecare particularitate. Un joc social de tip divide et impera, cu elementele pe care le aveți voi în comun. Acolo și neputința devine un element identitar, care vă încălzește și vă ține împreuna. Ce vedeți la mine sunt demonii mici. Demonul cel mare e singurătatea demonilor mici. Ești un om fericit Razvan, pentru că faci parte din familia celor cu ficțiune scurtă.
Îmi doream cu disperare să plec. Dar știam că îl las și mai singur decât l-am gasit. Mai deznădăjduit și mai departe de orice. Trebuia să aleg repede. Am ales. Am plecat.

 

 

Coșmarul

foto articol cosmarul 2În 1781 Henry Fuseli pictează Cosmarul. Nu te gândi la tine cel de azi, la tine omul modern, ca și cum ai fi singurul reper din istoria umanității, tu ești produsul acestor vremuri, cu tehnologia, educația și moravurile actuale. Gândește-te o clipă la felul în care arătau mințile și sufletele oamenilor, înainte de TV, de cinema, de electricitate. Coșmarul lui Fuseli, oripilează și excită un public virgin într-ale șocurilor plastice. Cine a mai atins coarda asta? Poate Hieronymus Bosch în Grădina Plăcerilor Lumești? Poate Saudek în pivnița lui? Acum stai cinci minute și privește lucrarea. 1… 2… 3… 4… 5… Bun! Să o luăm cu începutul. Un intelect naiv este lipsit de nuanțe. Cu ușurință împarte totul în bine și rău, în posibil și imposibil. Ca și cum lupta noastră zilnică împotriva haosului, ar fi lipsită de sens, pentru că el e deja un superman antianarhic, punând, cu o simplă bataie din gene, lucrurile la locul lor. Pentru ceilalți însă e o corvoadă permanentă. Nu pentru că lucrurile sunt greu de pus, ci pentru că nu știm întotdeauna în care din sutele de locuri posibile să le punem. Bătălia noastră nu e una a ordonării, ci a adecvarii acesteia. Fuseli dă lovitura pentru că face ceea ce contemporanul sau nu făcea decât în vis. Acolo unde avea libertatea să scurtcircuiteze trasee mentale și emoționale bine separate în starea de veghe. Personajele sunt clare: femeia adormită provocator, un incubus (conform mai multor mitologii – un demon seducator-violator, ivit la vreme de noapte) și calul orb. Fenomenală sunt însă mijloacele prin care autorul te adâncește în mister. Femeia este o victimă adormită sau se preface, bucurându-se de vizită? Incubus-ul, are o reputație proastă, însă cel din pictură pare bătrân, ezitant și timid. Îl vedem răsucind capul spre noi, terifiat de ideea că ar putea fi prins. Un pensionar acrit, care și-a luat un job part-time de agresor sexual nocturn, dar care își detestă slujba. Pentru că e grea, prost plătită, fără satisfacții și fără posibilitatea de a avansa ierarhic. Calul orb este naiv. A nimerit din greșeală într-un loc în care în năucesc mirosurile. Are curiozitatea, blândețea și buna credință unui adolescent cu retard. În contrast cu dimensiunea, cu formele generoase și cu dezinvoltura trupului drapat în alb, demonul și calul îmi par ridicoli. Cine e agresorul? Ce vrea fiecare? În asta consta forța lui Fuseli.

Dar să revenim la coșmarurile noastre. Pe scurt, aceste sunt vise oribile, în care nu știi întotdeauna ce se petrece, dar ți-e frică. În acele momente subconștientul aruncă în tine cu ce are la îndemână. Ai avut coșmaruri în care fugeai fără să știi de ce sau de cine? Ai avut coșmaruri în care erai gâtuit de spaima că vei fi prins și dat în vileag fără să îți cunoști vina? Kafka, tu ce zici? Ai avut coșmaruri care te-au excitat cumplit, frica și pulsiunile erotice fiind doua mașini de Formula 1 pe o pista prea îngustă? Ai avut cosmaruri ale prăbușirii? Ale despuierii? Ale împușcării? Ale pipăirii? Ale groazei de a rămâne captiv în coșmar? De a pierde? Uita-te pe listele cu fobii, întocmite de psihologi. Sunt sute. Am cunoscut speriați de nasturi – e pe cât de spectaculos, pe atât de tulburător. Am auzit de oameni suferind de Aibohphobia, adică spaima de palindromuri. Palindromul reprezintă capacitatea unui cuvânt de a se citi la fel și de la coadă la cap. Exemplu Ana, Lupul, Cuc, Cojoc, Civic, Supus, Caiac. Ce zici, ai vrea să ai o conversație liniștită, iar cel din fața ta să tresară din când în când, cu fața schimonosită, fără să îndrăznească să îți spună că Monom, Dud și Cojoc nu ar trebui rostite? Și dacă starea de veghe, cu toate batalioanele ei disciplinare nu te ferește de astfel de prădători ai sufletului, în vis, unde nu ai niciun control, de ce te miri că ai o existență atât de creativa? Cum spunea bătrânul Martin: noaptea e lungă și plină de teroare.