Lapsang Souchong – cenușăreasa ceaiului

lapsang souchong res2Azi cade prima ploaie de toamnă. Prima pe care o pot lua în serios. Celelalte ploi din septembrie au fost prea calde. Nori grei, vânt rece și mirosul acela. Aducător de iarnă. Mirosul de fum. Din aer… Din cană… Mai am de așteptat până la iarnă, dar orice vestitor, oricât de discret, este binevenit. Cana cu Lapsang, fereastra larg deschisă și Adagio-ul lui Albinoni exersează împreună partitura acelorași visări.

Acum câțiva ani pe terasa unei ceainării din București:
– Vă rog să îmi aduceți prăjitura casei și un ceai Lapsang Souchong.
– Sunteți sigur?
– De ce anume să fiu sigur?
– Că doriți Lapsang.
– Da. Dar de ce mă întrebați?
– Pentru că sunt puțini băutori de Lapsang. Cei mai multi clienți îl comandă probabil pentru că le place cum sună numele și apoi îmi spun că e oribil și comandă altceva. Ati mai baut?
– Vă înțeleg precauția. Vă multumesc și vă asigur că este unul dintre preferatele mele.
Zâmbește și pleacă să prepare comanda.

Acestă conversație m-a intrigat să aflu mai multe. Și eu am descoperit Lapsang Souchong-ul comandând la întâmplare din meniurile ceainăriilor. Am înțeles din prima înghițitură că este atât de puternic și atipic încât nu poți rămâne indiferent. Îți place sau îți displace. Mult.

Fișă tehnică:
– Ceai negru afumat la foc de pin.
– Infuzare: 3-5 minute la 100 grade Celsius.
– Locul de origine – Muntele Wuyi, provincia Fujian, China.
– Aromă puternică de fum și rășină.
– Sortimentul Lapsang Souchong Tarry, afumat cu gudron de pin, este cel mai puternic și greu tip de Lapsang.
– O legendă spune că a fost descoperit întâmplător când a luat foc un vagon cu ceai pe care nu l-au putut stinge și din care au gustat totuși la sfârșitul incendiului.
– Altă legendă spune că o fabrică de ceai a fost obligată să cazeze soldați aflați în trecere. Asta i-a încetinit ritmul de producție și a fost nevoită să grăbească uscarea plantei la foc de pin, obținând Lapsang Souchong fără să vrea.
– Este ceaiul preferat al lui Winston Churchill.

Toate ceaiurile sunt produse din aceeași plantă – Camellia Sinensis. Cele cinci categorii de ceai: alb, verde, oolong, pu-erh și negru se obțin prin diverse prelucrări ale acesteia. Rezultă mii de tipuri de ceai cu aromele și poveștile lor. Diferențele de zone geografice, specii de Camellia, procese și tradiții de producție, contribuie la uriașa varietate a lumii ceaiului.
Un detaliu îmi atrage atenția: delicatețea și subtilitatea Camelliei se concentrează către mugure și frunzele din imediata apropiere. De aceea e atât de important care dintre frunze a fost culeasă pentru că are locul ei în ierarhia aromelor. Mugurele și prima frunză pentru cunoscători? A doua sau a treia?
Lapsang Souchong-ul e produs din frunza a patra și a cincea. Asta îl face un ceai necioplit, sărac în aromă. Care nu ar putea fi comercializat fară să fie afumat. Fumul e cel care salvează frunzele nedorite ale Camelliei. Le oferă o identitate inconfundabilă, mai puternică decât a majorității ceaiurilor. Ce șanse reale avea Cenușăreasa din poveste să aibă o viață normală? Mici. Dar să ajungă regină? Aproape zero. Dar dacă intervin duhuri bune și forțe supranaturale? Duhul fumului rescrie destinul frunzei a patra și a cincea. Cenusăreasa există și se transformă. Pentru unii în vrăjitoare și pentru alții în zână. Își păstrează însă aroma de cenușă pentru că aici își ascunde tot farmecul.
Dacă ții strâns între palme cana fierbinte cu Lapsang și te gândești la copilărie, la ”Vânătoarea în zăpadă” a lui Breugel cel Batrân, la pulsul ridicat în pustiul de gheață al doctorului Jivago, la Vitebsk-ul încremenit în viscol al lui Chagall, te afli sub vraja cenușăresei.

 

Share

Muzica (ne)uitată a răstignirii trandafirii

razvan bulus blog - muzica neutata a rastignirii trandafiriiMi-e dor de Henry Miller.
Dar nu ca de o rudă care a murit lasându-ți regretul că nu ai petrecut suficient timp cu ea.
Nu ca de un prieten drag, plecat demult, departe și a cărui amintire apare când te simți singur.
Nu ca de copilărie sau de ploile de vară sau de Ajunul Crăciunului.
Definesc dorul de Miller  prin ceea ce nu este. Pentru că nu reușesc să o fac prin ceea ce este.
Cel care mă însotea prin erotismul sofisticat al Rastignirii trandafirii, ca o călăuză pe munte, pieptiș pe versanți, cu grijă printre țancuri, adăpostindu-ne de ploi în peșteri și bând apă adunată în fisuri, a ramas pentru mine o enigmă. Sunt peste 10 ani de când nu i-am mai  ținut tovărășie. Escalada care îmi accelera pulsul Henry o planuia minuat de-lungul fiecărui crâmpei de conotație din suita de L -uri pe care i le-am asociat la prima lectură: licențios-lasciv-lubric. Abilitatea lui de a sări, de pe un L pe altul, este unică. Este a lui. E un dans millerian.
Romanul erotic reprezintă un traseu riscant și dificil pentru autorul său. Prăpăstiile căderii în derizoriu, crevasele supradozei de vulgaritate, cornișele nefirescului scabros sunt tot atâtea capcane întinse în care și-au pierdut suflul literar începătorii, exaltații și neînfrânații. Însă Miller e un aventurier experimentat, care îmbogățeste călătoria cu misticism, filosofie și suprarelism, iar antinomiile detașare-implicare în propriul joc al cuvintelor, elementele vag-explicit autobiografice și experinta american-pariziană îi dau parfumul cu note de a doua zi care poate ține ani. Cel căruia decenii marea americă i-a interzis romanele pentru necuviință, mi-a ciocănit azi-noapte la ușă, iar bucuria revederii îmi înflăcărează drumul până la prima librărie.

Share

Miracolele atotputernicului perete

miracolele preaputernicului perete resCu un număr de generații în urmă nevoia cea mai simplă – foamea, necesita o temeinică pregătire.  Culeasă ori vânată, hrana care ajungea să se transforme în calorii presupunea un efort atât de mare încât trebuia să fii sigur că nu consumi mai multă energie pentru a o obtine decât îți oferă. Chestiunea ținea mai mult de simț matematic și mai puțin de calcule. Mi-l închipui cu greu pe Strămoșu’ cufundat într-un vârtej de socoteli gen: ”un gram de grasime are 9 calorii, mă costă 65 de calorii pe kilometru dacă alerg și 32 dacă merg,  ar fi deci bine să prind un cerb și nu un iepure pentru că la iepure balanta de profit și perdere e … Dar la ultima vânătoare de cerbi vecinul meu doar s-a dus că de întors… Da… În acest caz elementarul management al riscului spune că e de evitat să … Poate o asigurare de viață cu clauza de invaliditate sau deces ar fi binevenită pentru familie, dar costa vreo 56.211 calorii pe luna, ceea ce formulează un paradox pentru că eu îmi voi asuma din ce în ce mai multe riscuri ca să pot plăti polița de preluare de riscuri. Mai bine nu mai mănânc nimic.”
Cum orice demers matematic îl duce în final la concluzii ostile vieții, acestea au fost abandonate. Obținerea, depozitarea, conservarea și prepararea hranei au ocupat mult din timpul stramoșului.
– Ce? Ți-e frig? Îmbraca-te! Ia și blana de oaie din lada de zestre. Tot ți-e frig? Ia securea, mergi în padure… Vezi să nu iei d-alea verzi că nu ard. Eeee.. cum le cunoști așa înghețate sub zăpadă… Ți-am mai spus. Despici la mijloc și pui limba. O să simți dacă e verde sau uscat. Și dacă nu mori congelat o să ai lemne să te încălzesti.
– Da… stiu că ți-e sete. Nu! Nu mă duc, că e întuneric. Și mi-e frică. Și pârâul e departe. Dacă mai trăiești până se face ziuă…
– Cum? Vrei să spargi nuci? Pe bezna asta? O să-ți strivești degetele cu bolovanul.
– Te-ai plictisit? Cântă. Adică nu, că tu cânți prost și nu pot să dorm.
Îndiferent de vârstă, sex sau religie strămoșul și-a dorit să îi pice totul din cer. Dorința i s-a împlinit. Ce-i drept cu un număr de milenii întârziere.
Azi nu pică din cer. Dar curge din perete. La mine acasă pe o țeavă curge apă, pe alta curge electricitate, pe alta gaz, pe alta aer rece și pe ultima internet. Le pot ține deschise sau închise după bunul plac. Pe rând sau în același timp.
Avem găuri în pereți în care bagi un pătrățel de plastic si peretele îți dă bani. Dacă ai cont la ING poți să bagi tu bani în perete. Apoi să îi scoți. Apoi să îi bagi la loc. Poți petrece astfel o seară psihedelică în care nu vei înțelege de ce dacă ai 100 lei și scoți 50, iar apoi depui tot 50, nu ai în cont… 100 lei. E o formă de miracol. Unul dintre miracolele atotputernicului perete.
Rareori, în nopțile cu lună plină, între cinci ferestre mess de FB deschise, două conversații pe Whatsupp, alarma de la masina de spalat și știrile în surdină, o clipă gândul îți zboară către filmul acela în care doi iepuri, în pragul toamnei, ciuleau urechile la adierea bruscă din mestecăniș.

Share

Zahavi și Hanul celei de-a șasea fericiri

razvan bulus blog - hanul celei de-a sasea fericiriGladys Aylward, o englezoaică ștearsă, interpretată de Ingrid Bergman, are o obsesie. Vrea să se mute în China. Nu știe pentru ce. Dar un impuls puternic îi modelează viața în această direcție. Pe căi ocolite, reușește și ajunge într-un sat îndepărtat din provincia Wangcheng, ca ajutor al unei conaționale care conducea un han pentru caravanele de catâri care treceau prin zonă. Bătrana doamnă Lawson moare într-un accident și Gladys râmâne cu hanul pe cap. De aici se deschide cu adevărat drumul ei către aventură. O lume străină și ostilă devine universul în care Gladys întâlnește fericirea, prețuirea, iubirea și sensul vieții.
O temă secundară mi-a atras însă atenția. Legarea picioarelor. În eforturile ei de a fi primită în comunitatea chineză, Gladys acceptă, la propunerea guvernatorului, o funcție pe care nu o dorea nimeni – Inspector de picioare. Trebuia să meargă în diverse regiuni și să verifice dacă s-a respectat legea care interzicea legarea picioarelor. Era însoțită de soldați, pentru că era primită cu ură, ca un răufăcător. Dar despre ce e vorba? O tradiție veche de peste un mileniu le cerea fetelor și femeilor, încă de mici, să aibă labele picioarelor stâns legate cu fâșii textile, pentru… a le împiedica să crească. Dar picioarele cresc în continuare. Diforme. Bolnave.  Schimonosite.  În istoria Chinei autoritățile au încercat de mai multe ori să interzică această formă de mutilare și automutilare. De cele mai multe ori fără succes. Determinarea ”victimelor” și a familiei de a păstra tradiția era uriașă. Dar de ce?
Mă lămurește Google. O poveste spune că totul a pornit în secolul al 10-lea de la dansatoarea de curte Yao Niang care și-a legat picioarele în formă de lună nouă și a dansat în fața împaratului Li Yu. Treptat și alte doamne din înalta societate au copiat acest obicei transformându-l într-un simbol al elitelor. Dacă aveți impresia că această autoschingiuire de dragul imitației apartine lumii arhaice, vă propun să ne mai gândim. Bronzarea corpului nu era prea populară, ba chiar evitată până la începutul secolului trecut, fiind un semn al omului de rând, obligat să muncească în arșița soarelui. În anii 20 Coco Chanel face o călătorie pe riviera franceză. Se expune accidental la soare și vine acasă bronzată. Toți cei care tânjeau după stilul ei de viață adoptă bronzul imediat.
Dar să revenim. Un picior mic în China mărea mult șansele posesoarei de a se mărita. De a fi dorită și importantă. De aceea procesul, care presupune ruperea meșteșugită a degetelor, tăierea unor bucăți din picioare și alte asemenea, începea devreme, în jurul vârstei de 4-5 ani și continua până la moarte. Era o mândrie pentru un bărbat ca soția sau fiicele lui să aibă  picioare cât mai  mici, obținute prin legare. Însă el nu participa la proces. Vreme de peste 1000 de ani această procedură a fost făcută femeilor de către femei. Ultima fabrica producătoare de pantofi pentru picioare legate s-a închis în … 1999. Se pare că în China secolului al 19-lea jumatate din femeile din popor și aproape toate din înalta societate aveau picioarele legate.  De ce îsi făceau asta? Pentru că era la modă. Pentru că o făcea toată lumea. Pentru că erau privite cu respect. Pentru că erau dorite. Pentru că erau considerate frumoase. Pentru că puteau semnaliza: eu nu am nevoie să muncesc. Pentru că trăiau fiorul superioritații. Pentru că erau cool.
Voi ați văzut oameni care astăzi se automutilează fizic sau psihic din aceleași motive?
De-asta îl plac atât de mult pe Zahavi, pentru că atunci când a formulat Principiul handicapului, a demonstrat cum oamenii și pasările și peștii și ierbivorele fac aceleași lucruri din aceleași motive.

Share

Ce simți?

razvan bulus blog - ce simtiMă gâdesc uneori la şcolile prin care am trecut. Mirosul de vopsea proaspată la fiecare 15 septembrie. Banca pe care o scrijeleam cu versuri rock. Liceul cu prozodie. Curtea cu cireşi înfloriți. Hățişurile lui Nichita, luceafărul intors al lui Barbu, treptele de lemn şi tavanul pictat. Emoția de la deschiderea catalogului – eu eram pe pagina a doua şi ştiam exact când a trecut de mine şi mă pot relaxa. Repetițiile din facultate. Trahanche oare nu ştia de Zoe şi Tipătescu? Ba da! Ba nu! Ba da! Ba nu! Poți să spui 12 versuri alexandrine dintr-o singură respirație? Sergei Eisenstein. Din nou şi din nou. Știi ce? Poți să-ți iei crucișătorul ăla și să… Și scările din Odessa la fel. Da! Cu cărucior cu tot. Alte și alte întrebări. Rebengiuc sau Liviu Ciulei?  STOP. Da, îmi amitesc. Cu plăcere. Şi cu mirare. Pentru că oricât aş scotoci prin amintiri, tot nu găsesc ceea ce caut. În nicio forma de învațământ. Nici între coperțile cu triunghiuri şi cercuri galbene ale Ivancăi  Olivotto dintr-a cincea, nici mai târziu. În anii de școală cuprinși între ”Ana are mere” și ”Cui îi e frică de Virginia Wolf” nu îmi amintesc o singură dată în care un învătator, asistent, lector sau profesor, să mă întrebe, pe mine sau vreun coleg: ce simți? Pur și simplu.
Câte un ”ce crezi” discret, câte un ”cum ți se pare” conspirativ, mai apăreau. În special la profesorii tineri. Dar un ”ce simți”… Nu. Ca și cum la școală mintea e binevenită, dar sufletul este strict interzis.
Fiecare întrebare deschisă e un punct de plecare spre nebănuite destinații. Fiecare ”ce părere ai” invită mintea să caute. Să hoinărească. Și se mai întâmpla din când în când. Dar ”ce simți”… No way! S-au ferit cu groaza celui care ar putea călca pe o mină.
Ce se poate petrece dacă întrebi un elev ce simte?
Să îți spună deschis ce simte. Un material cu care profesorul nu e familiarizat. În afara baremelor și demersurilor cuantificabile din punct de vedere didactic și pedagogic. Ba… exista riscul să se creeze un obicei ca acel copil sau – mult mai rau – întreaga clasă, să își pună aceeași întrebare. Poate ar apărea situația și implicit precedentul de a se discuta despre asta. De ce simte? Care sunt nuanțele emoționale? Înspăimântător.
Într-un univers în care se caută unicul răspuns corect la ecuații sau tehnici literare sau orice altceva navigând atent printre erori ademenitoare, a discuta despre ce simți e un fel de revoluție. E terifiant și interzis. Pentru că profesorul nu are decât două optiuni. Fie respectă orânduirea și hotărăște după cum îl taie capul: tu simți bine! tu simți prost! asumându-și riscul de a părea samavolnic și incompetent, fie pleacă de la premisa că fiecare sentiment e legitim și orbecăie în ceața unor argumentări rudimentare si contra-sistemice. Un fel de sinucidere live, la catedră.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către oameni care nu se întreabă nici pe ei înșiși asta.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către profesori narcotizați de prizonieratul călduț al normelor metodologice.
Care este teorema lui Pitagora?  – este o întrebare nevinovată. Poate fi adresată oricând. Se recomandă și adresarea prin surprindere.
De ce a ales Otilia să-l trateze astfel pe Pascalopol?  – ajunge să fie o întrebare curajoasă. A se adresa cu precauție. Se recomandă cu 5 minute înainte de recreație.
Se poate vorbi despre farmecul letal al Herulei Lucretia Vimercatti? – devine o întrebare riscantă. Doar pentru profesorii aventurieri. A se adresa rar, preferabil retoric, și întotdeauna pe propria raspundere.
Ce simți? – nu vă tăiați craca de sub picioare. A se evita cu orice preț!

Share

Spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cub?

razvan bulus blog - spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cubAm revăzut filmul Modigliani.
Mi-a făcut plăcere să recunosc locuri din București, să-i văd pe Dan Aștileanu și George Ivascu și lânga Andy Garcia și Eva Herzigova.
Mi-a atras însă atenția o anume temă. Relația de prietenie a lui Modigliani cu Pablo Picasso. Prețuire, mânie, respect, gesturi înălțătoare și insulte. Farmecul neîngenunchiat de sarăcie, al primului, se ciocnește cu orgoliul febril și supradimensionat al celui de-al doilea. Zâmbetul enigmatic, florile aruncate cu generozitate în jur și versurile cățărate pe masă ale lui Modi, se încleștează cu opulența lucrurilor care se pot cumpăra și aura inaccesibilă a Olgăi Picasso, aflate mereu în jurul lui Pablo. Scântei și scrâșnet și căldură la fiecare apropiere.
– Spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cub? Întreabă Modi cu un subînțeles care îl face pe Pablo să muște din pipă. Apoi i se așează în brațe cu un trandafir stâns între dinți. Picasso țâșnește și îl strânge de gât, șuierându-i:
– De ce mă urăși atât de mult?
– Te iubesc, Pablo. Pe mine mă urăsc.
Modigliani pleacă și Picasso se prăbușește pe un scaun. Cineva îl întreabă:
– Ce părere ai de el?
– E un zeu!
Mai târziu excesele hedoniste îl duc pe Modi la arest. Cineva îi plătește cauțiunea. El afla mai târziu că a fost Picasso.
– Nu ți-am cerut să mă scoți din închisoare, îi aruncă printre dinți la un bal mascat.
– Aaaa, vrei să te răscumperi, Modi? Vino cu mine într-o excursie mâine. Vreau să cunoști pe cineva.
– Unde mergem?
– Să-l întâlnim pe Dumnezeu.
A doua zi Picasso i-l prezintă pe Renoir. În mijlocul unui domeniu impresionant, într-o vilă enormă îi gazduiește un patriarh hrănit cu lingurița, care își arată mâinile deformate de artrită și spune:
– Geniul mi s-a scurs printre degete.
La acestă scenă eu mă gândesc la ”Dejunul canotierilor”, apoi la mâinile lui Renoir, apoi la ”Umbrelele” apoi la mâinile lui Renoir, apoi la nudurile lui mici din Muzeul Zambaccian, apoi la mâinile lui Renoir. Cu greu își fac loc împreună în mintea mea.
Pe drumul de întoarcere, în autoturism, Picasso îi dă sfaturi. Modigliani îl ia peste picior. Pablo scoate un pistol, i-l apropie de gură și-i spune:
– Faci mișto de mine?
– Încerc. Uneori nu îmi iese. Alteori…
Iubire și furie și prietenie și concurență și obsesia dominației. Dacă apar într-un cuplu obisnuit, fac relația intensă. Dacă apar între doi bărbați heterosexuali, relația devine aparte.
De ce? Cum e posibil? Tehnic. Uman. În ce fel?
Plăcerea de a rămâne în confuzie, de a nu cataloga nicicum relația lor, are un gust anume. Ca și cum aș fi flamând la un ospăț, dar aș prefera doar să privesc modul în care cade lumina pe fiecare fel de mâncare.

Share

Spaima de creativitate

razvan bulus blog - spaima de creativitateO conduc înapoi acasă. Ne plimbăm pe o alee lungă și pustie la capătul careia soarele a coborât într-un frunziș.
În spun brusc:
– Creeaza ceva. Acum!
Din tonul meu a înţeles că vorbesc foarte serios. Se blochează. Un val de neputință îi înroşeşte ochii. Mă priveşte cu furie, ca şi când aş fi călcat-o pe pantoful alb de prinţesă cu bocancii mei prafuiţi. Trăiește drama celui care încercă să ascundă un handicap sufletesc și se vede brusc dat în vileag.
– Dar… dar eu… eu nu…
– Tu nu, ce?
– Nu-mi iese. Nu-mi vine nimic în minte. Nu…
– Simți teama?
– Nu. De ce? Teamă? Nu…
– Simți teama?
– Nu e ce crezi tu…
– Simți teama?
– DA! Mi-e frică! Asta voiai să auzi? Ei bine, mi-e frică! Nu teamă, frică! Înțelegi? Frică! Frică! Frică!
Tac şi o las să repete de cate ori are nevoie. Să exorcizeze frica de a recunoaște că îi este frică.
– De ce te temi?
– Că o sa iasă o porcarie. D-aia! Eu nu sunt creativă și dacă ma scoți din ale mele iese o porcărie.
– Prin porcărie te referi la ceva lipsit de valoare?
– De valoare, de sclipire de…
– Valoare pentru cine?
– Valoare punct.
– Universală?
– Da, da, da.
– Într-o lume în care unii scriu de la dreapta și alții de la stânga? În care oamenii au atâtea culori? Atâția zei? Atâtea vise?
– …
– Privesc uneori mirat şi naiv la tendinţa oamenilor de a trata creativitatea foarte radical. Eu nu sunt creativ, tu eşti, etc. Ca la un examen cu admis / respins. Cum ar fi dacă ai face ceva cu valoare doar pentru tine și atât?
– Dar eu îmi doresc lucruri normale.
– Şi eu.
– Lucruri pe care le vor și ceilalți. Dacă are valoare pentru mine, are și pentru ei.
– Stai putin! Spune-mi ceva ce doar tu găsești valoros. Ce nimeni altcineva nu prețuiește.
– …
– Nu te grăbi!
– Nu am așa ceva. Tot ce îmi place mie place și altora.
– Îi cunoști personal pe cei cărora le plac aceste lucruri?
– Nu… ba da.
– Abia asta ar trebui să te sperie. Pe mine m-ar înspăimânta.
– Păi, de ce?
– Pentru că ai învațat de la alții ce trebuie să îți placă. Și de fapt nimic nu e al tau.
– Pentru că nu ai avut prea des sentimentul descoperirii. Cutremurul emoțional al insight-ului. Ceva ce crește în tine doar pentru că tu exiști în forma ta unică. Ceva ce nu este posibil fără tine. Ai vrea asta?
– Da! Și ochii i s-au înroșit mai tare. O năvălesc amintirile atâtor nopți în care se gândea cum ar fi dacă. Dacă s-ar putea instala în creativitate ca în submarinul Capitanului Nemo pentru zeci de mii de leghe.
– Creativitatea se antrenează. Și are nevoie de câteva lucruri. E ca la gătit. Mai întâi îți trebuie multe ingrediente. Cu cât mai multe cu atât mai bine. Asiatice, mediteraneene, nordice, arabe, africane. Aceasta este cunoasterea. Apoi îți trebuie echipamente și utilaje de bucatarie: aragazuri, veselă, instrumente. Aceasta este motorul, exercițiul mental al creativității. Apoi îți trebuie știința potrivirii lor , a cantităților, a temperaturilor, a timpilor de fierbere, de coagulare, de macerare, de infuzare, de coacere, de creștere, de rumenire. Aceasta este experiența combinării ideilor. Și în ultimul rând îți trebuie curajul de a greși. Acesta este cel mai important. Toti au ingrediente, unelte și cunoștințe de gătit. Dar îi paralizează spaima de a face… cum ai zis tu : porcării.
– Vrei să spui că și altora le e frică la fel?
– Da.
– Şi ce-i de facut?
– La început gatește prost. Cât de prost poți. Propune-ţi cel puţin execrabilul.
– Sună a mare risipă de…
– Sună, dar nu e. Fiecare porcărie este o ocazie să te întrebi de ce. Să îți raspunzi, să cauți, să trăiești insight-ul. Să te scuturi de ce ți-au spus ei pentru a face în sfârșit loc în tine pentru tine. Să te aduci pe tine acasă.
– …
– Dacă îți spun să creezi ceva te blochezi pentru că sunt prea multe opțiuni. Dar dacă îți spun să creezi ceva din plastilină, care sa aibă legatură cu oceanul, și să fie roșu, ce faci?
– Un far din plastilină.
– Cum arată?
– E un far mic, are o cutie rotundă, susţinută pe un stâlp de piatră. Are jos o intrare scundă, e suplu şi poate fi ţinut în palmă.
– Cât ți-a trebuit până să îți apară imaginea? O secundă?
– Mai puţin.
– Şi în clipa în care imaginea farului era deja clară în mintea ta, ce ai simțit?
– Euforie.
– Da. Insight-ul ajunge dinaintea noastră plutind pe un pârâiaș de euforie.
– Mai vreau! Zi-mi să mai creez ceva! Te rog!
– Toate la vremea lor. Vrei să creezi din nou, ca să simți la fel?
– Da. Da. Da.
– Toate la vremea lor.
– Şi se termină așa brusc? Abia am început explorarea creativității.
– Dimpotrivă. Tocmai am terminat. Am terminat începutul. Dar după cum ti-am spus…
– Daaa, stiu! Toate la timpul lor. De ce taci?
– Mă gândesc la Joe Dassin. Şi la vara lui indiană.
– De ce?
– Pentru că el cânta despre tine. Uită-te în fereastra aceea. Te vezi? Spunea: „Cu rochia ta lungă păreai o acuarelă de Marie Laurencin”.
Îi zâmbesc şi plec. Ea intră în casă fredonând încet: On ira où tu voudras, quand tu voudras / Et l’on s’aimera encore, lorsque l’amour sera mort / Toute la vie sera pareille à ce matin / Aux couleurs de l’été indien.
Aleea miroase a tei și umbrele lungi ale copacilor dispar pe măsură ce ora aurie deschide drum crepusculului.

Share

Sărutul muzical al lui Klimt

Doi vienezi fenomenali. Bösendorfer si Klimt. Pe Klimt nu îl plac. Dar asta nu îl împiedică să rămână fenomenal. În 2012 s-au împlinit 150 de la naşterea pictorului. Compania de piane de lux Bösendorfer lansează instrumentul dedicat lui Gustav Klimt. 25 de piane sunt decorate sub consilierea Muzeului Belvedere care deține cea mai mare colectie Klimt din lume. Pictura Sărutul este reprodusă pe partea interioară a capacului. Sărutul lui Klimt într-un Bösendorfer. Cu îndrăgostiții ascunși între corzile lui, ce ar putea cânta?
Pentru cei aflaţi atât de aproape încât îşi întretaie răsuflarea: partea de pian a lui Axl din November Rain.
Pentru ochii care se închid şi buzele care se ating: Valsul Primăverii de Chopin.
Pentru îmbrăţişarea nesfârşită: partea de pian a Viennei Teng din Lullaby for a Stormy Night.

Share

Până la ora albastră

– Ce vezi dincolo de potecă?
– Văd… flori de câmp.
– Atât?
– Văd… urme de bocanci.
– Doar atât?
– Văd sclipind frunzele de fag.
– Copacul e departe. Aici aproape.
– Văd… o corabie cu pânze.
Zâmbetul ei mic, de copil care ţine ceva în pumnul strâns la spate, îmi dădea de înţeles că în jocul acesta, de-a v-aţi ascunselea printre gânduri, nu eram singur. Şi ea continua:
– E mică. Mică de tot. E cât o brioşă.
– Da! Şi navighează încet spre miazăzi.
– Vezi… uite cum florile i se apleacă în faţă şi se ridică la loc în urma ei.
– Cred că vine de departe.
– Îţi mai aduci aminte când era tot câmpul plin de corăbii?
– Bineînţeles… E aşa în fiecare vară.
– Acum sunt  din ce în ce mai puţine.ora albastra
– Pentru că noi suntem mai mari.
– Te rog, nu spune asta.
– Pentru că noi suntem mai departe.
– Nici asta.
– Pentru că suntem mai grăbiţi şi ne e din ce în ce mai teamă că am putea să călcăm pe ele.
– Daaa, mi-a şoptit la ureche. Să nu te audă. O să se sperie şi o să dispară.
– Am aflat de undeva că atunci când nu ne mai temem că le-am putea lovi, corăbii multe, multe vor umple câmpul.
– Da, dar trebuie să fim pregătiţi. Să ştim deja să mergem când se vor arăta. Dă-mi mâna. Şi mă prindea uşor de podul palmei şi mă călăuzea peste pajişte. Acolo exersam mersul printre corăbii, până la ora albastră. La început eram amândoi mai stângaci. Apoi am învăţat să mergem. Apoi să dansăm. În aşteptarea corăbiilor.

Share

Țipătul lui Munch

Fiecare are, sau crede că are, opinii ferme despre ce consideră frumos și ce consideră urât. Iar grădina acestor păreri o numește gust. Odată ce a primit nume și a fost ranforsat cu expresia ”Gusturile nu se discută!”, acesta capătă un soi de sacralitate. De putere.
Gustul îl traducem prin senzații agreabile sau neplăcute. Iar să încercăm să înghesuim lumea în expresia unor emoții personale, e pe cât de greșit pe atât de probabil. În loc să spun: cutare lucru nu îmi place mie, spun: cutare lucru e urât. Și iată cum lumea devine ca mine și se umple de oameni buni și oameni răi, de pantofi urâți și pantofi frumoși, de fotografii bune și fotografii slabe etc.
Arăt o poză și întreb:
– Cum ți se pare?
– Foarte frumoasă! Și răspunsul e întărit cu un zâmbet plin de neliniști interogative, de genul: ”de ce mă întrebi, tu nu vezi?”.
Premisa de la care pleacă interlocutorul meu este cea a unei lumi asemănătoare cu a lui.
Îi arătasem o imagine convețional-frumoasă. O orhidee alba, pe fundal alb. Două surse de lumină moale, laterale, simetrice; o a treia sursă așezată în spatele fundalului pentru un halou cu gradienți. Cheia înaltă a imaginii dă senzații de imaculat. Privitorul le traduce prin: stare bună. Pe deasupra, floarea în sine este construită estetic: cinci petale inegale aranjate simetric în jurul unui mic cilindru plin de surprize vizuale.
Da. I-am arătat o fotografie bună pe ambele etaje ale evaluării frumosului.
Ce văd și cum e construit vizualul. Tema și mijoacele de expresie. Subiectul și stilistica.
Din moment ce experimentarea frumosului și urâtului se face pe două etaje, satisfacerea fiecarui nivel determină patru combinații posibile și astfel orice creație poate fi: urîtă-urîtă, frumoasă-urîtă, urîtă-frumoasă sau frumoasă-frumoasă.
Dacă e frumoasă-frumoasă sau urîtă-urîtă experiența estetică e clară: ne place, respectiv nu ne place. Dar dacă nu este atât de simplu?
În acest caz ce facem cu Baudelaire și Florile răului? Ce facem cu Francis Bacon și portretul Isabelei Rawsthorne? Cu Kirchner, Munch și Otto Dix?

Anul trecut am auzit țipătul lui Edvard Munch. In parcul Izvor. A fost oare o experiență estetică?
10679927_354577901363838_6165520632601948207_o

Share