Recunosc!

ascutitura bwSunt uneori fascinat de lucrurile cele mai banale. Care nu au nicio însemnătate pentru vieţile oamenilor. De care nu ne amintim şi care nu ne ating în niciun fel. Dar care sunt fenomenale prin ele însele. 10.10.17 -3resŢăcănitul roţii din spate de la bicicletă. Ştii? Când nu mai pedalezi şi aluneci uşor în virtutea inerţiei tac, tac, tac, tac. Sau capete de hamsii pe un capac de canal. Ochi mici aţintiţi spre găurile capacului, într-o aşteptare încordată şi tulbure, de prădător la pensie. Am văzut demult American Beauty şi tot ce-mi mai amintesc este că cineva filma o pungă luată de vânt, apoi vedea filmarea şi îi şoptea fetei de lângă el: “- Ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos?”
Dacă strecurătoarea prin care privim lumea are găurile prea mici, prea specializate, rareori ne va vizită frumosul, pentru că nu se va putea strecura în noi. Dacă le are prea largi, lumea ne va copleşi. Vom sfârşi prin a amestecă de-a valma frumosul şi restul până la resemnarea confuză în cotidian. Oare nu cumva secretul este să avem mai multe site…? Şi îndrăzneala de a le schimba între ele sistematic? Şi curajul de a ne face sufletul revolver şi de a juca din când în când ruletă rusească, învârtind strecurători cu ochii închişi, doar pentru a ne deschide lumii cu ciurul care ni se aşează întâmplător peste chip?10.10.17 -1res10.10.17 -2resTot acest preludiu este traseul meu timid către o mare mărturisire: Îmi place ascutitura de creion! Nu creionul, nu urma colorată pe hârtie, şi nu desenul. Mie îmi place valul acesta muzical, furişat pe sub lama ascuţitorii. Acolo e un univers întreg, în care încap toate corsetele baroce, toate aripile de berze aflate sus, în marea migraţie, toate învolburările Mayei Plisetskaya în Boleroul montat de Bejart, toate răsucelile mele cu un ciot de arin în mămăligă cu cârnaţi de săptămâna trecută. Să îţi cumperi o ascuţitoare cu rezervor, care strânge lemnul şi nu face mizerie, este o crimă. Acolo se fracturează, se malaxează şi se risipeşte un miracol. Eu privesc deja cu nerăbdare aici lângă tastatură, unde am cele două ascuţitori simple şi o cutie mare de creioane. E o cutie nou-nouţă.

Share

Tu pentru ce reziști?

 

Tu pentru ce rezistiTe plimbi prin pădure cu aparatul foto în mână și îți iese în cale o căprioară. Spune-mi ce simți. Spune-mi ce îți vine să faci.
Acum imaginează-ți un lup. Premisele vieții lui sunt bazate pe munca în echipa, ierarhie și familie, însă existența lui depinde în întregime de vânatoare. De a găsi, prinde, ucide și devora un alt animal. Fiecare organism cu un anumit grad de complexitate este în viață pentru că e înzestrat cu instincte și emoții pe care le percepe pozitive, plăcute, chiar euforice în contactul cu mecanismelor bazale ale asigurării vieții. Fericirea mamiferească este predestinata asa și nu altfel. Lupul va fi inundat instant de perspectiva paradisiacă a burții pline, a unei familii îndestulate și a posibilitaților de evolutie pe scara lupeasca spre o nouă poziție socială. Trebuie doar să prindă și să ucidă. El nu conține nici conceptul de etică și nici disciplina de a se abține. Căprioara îi apare în față. Ce crezi ca va simți și va face?
Acum imaginează-ți un vânător. Un om care, din cine știe ce motive, și-a instaurat în cap un sistem care îl face să se simtă bine, important, satisfacut ori de câte ori are parte de o pradă mare. Constituția minții lui nu conține excepții care să redirecționeze prin hățișurile moralității decizia de a apăsa tragaciul. Traseul e simplu și fulgerător: vad ochii-apare gândul-vine pofta-apasă degetul-pleca glonțul-cade căprioara-se umple de bucurie vânătorul. Iar după un număr x de astfel de experiențe, ca la orice adicție, circuitul devine precis și mecanic. Ce crezi ca va simți și va face?
Acum imaginează-ți un căprior. E sezonul împerecherii, iar norocul încă nu i-a surâs în pădurea nesfârșita. E chinuit de cocktailuri hormonale pe care nici nu le înțelege și nici nu le poate opri. Căprioara ii apare deoadată în față. Ce crezi ca va simți și va face?
Acum imaginează-ți puiul de căprioară. E încă mic și are nevoie de mama sa. Primăvara timpurie i-a amorțit o clipă teama de necunoscut și s-a avantat în desiș. Dar s-a ratăcit. A strigat pâna a răgușit. Apoi a alergat până la epuizare. Toate emoțiile negative de care e capabil apar și dispar ciclic sub forma strigoilor prevestitori de moarte. În acestă stare, brusc mama lui îi apare în față. Ce crezi ca va simți și va face?

Omul nu este ocolit de mecanismele bazale care îi determină existența: hrănire, înmulțire, protejarea lui și a celor apropiați, distrugerea celor ostili. Daca nu ar fi așa, atunci în marea enciclopedie a cosmosului, omul ar fi deja o inregistrare minoră la litera P (planeta Pământ), alineatul SD (specii disparute). Dar s-au diversificat și răsdiversificat atât de tare viața și mintea omului, dorințele și metodele de a le satisface încât, pe propria sa masă, acest sistem a facut implozie, scurt-circuitând și sudând anapoda fire, eliberând, amestecând și ciocnind energii care nu ar fi avut de ce să existe sau dacă existau, de ce să se întâlnească, în design-ul inițial. Mă refer acum la perioada cuprinsă intre apariția primelor cuvinte articulate și clipa în care scriu aceste rânduri. O secundă, să mă uit la ceas: este 10.02.2017, ora 16:14:51.
Pentru ca omul să poate răzbate printre pofte, febre, frici, bucurii epuizante și furii efervescente, și-a creat mai multe orânduiri. Una din ele se numește justiție. Ar fi o eroare copilărească să definim astfel: JUSTITIE = ceea ce e corect. Pentu că deși cuvantul CORECT are o muzica aparte în urechile fiecăruia el nu poate fi definit. Dar hai să ne aruncăm în necunoscut: corect = care face bine oamenilor. Dar oamenii sunt diferiți, iar optiunile infinite. Și îndreptațirea unora are de multe ori întelesul nedreptățirii altora. De aceea mă voi limita la a defini JUSTITIE = ceea ce e corect (și necesar) pentru comunitatea care dă codul. Ce e corect din punctul de vedere al fiecarei religii? Ce era corect in China medievala? Dar la palatul Regelui Soare? Dar în gulag? Dar în literatura lui Dürrenmatt? Dar la împărțeala de la Ialta? Dar în melancoliile bucolice ale lui Nea Grigore, fost contabil de CAP? Dar în Teleormanul cel de toate nopțile? Ce e corect? Ce e corect? Ce e corect în același timp pentru noi toți?
Spectacolul momentului e mai mare decât oricând. Prin complexitatea dramaturgiei, numărul de personaje și infinitele tipologii. Nici eu nu sunt insensibil. Tind catre o tabără mai degrabă decât spre cealaltă. Însă fix acum nu e important cu cine țin. Nici dacă reacțiile proprii de indignare sau speranță ajung sus pe scara mea Richter. Cu zece ani în urmă, într-un context didactic, un domn distins, al carui nume din pacate nu mi-l amitesc, mi-a spus: Când viața aruncă diverse spre tine nu râde, nu plânge și nu te văita, încearcă să înțelegi. Ideile expuse de mine în acest articol m-au urmărit în aceaste zile pline de înflacărare, privind la cele doua proteste paralele. Exclud din start acele persoane care au venit acolo din interes material. Nu stiu dacă ele exista sau nu și nu la ele mă refer. Mă intereseză doar cele care au venit din convingere. Care cred sincer ca așa e corect. Adica acele persoane care fața de constiința lor, oricât de haotică și manipulată ar fi ea, se simt și se consideră oneste. Pe acestea vreau să le înțeleg.
Justiția este de fapt: ce ne convine acum, nouă celor mulți, și seamană întrucâtva cu interesele altor mulțimi de care avem nevoie. Dar cei mulți nu pot fi toți conducatori și își aleg reprezentanți. Se numește democrație. Dar dacă unii nu vor sa aleaga nimic? Atunci conducatorii sunt alesi de cei care vor să aleaga. Dar daca dupa scrutin cei care au pierdut și cei care nu au vrut să aleagă sunt nemultumiți? Vor alți conducatori. Dar dacă cei care au câștigat vor în continuare acești conducatori? Luptă să îi păstreze. Dar dacă și conducătorii se luptă între ei? Atunci fenomenul se numeste:
Romania – februarie 2017.
Una din fotografiile mele preferate de la proteste este cu un cățel posomorât care poartă la gât un carton mare pe care scrie: Imi vine sa urlu. Acolo gasesc cea mai simplă și explicită expresie a ceea ce protestatarii din Victoriei simt. Repet, plec de la premisa că atât cei din Victoriei (pe care îi numesc în continuare Creativi, pentru că m-au uimit cu ideile, subtilitatea și diversitatea de exprimare), cât și cei de la Cotroceni (pe care îi numesc în continuare Preventivi, pentru că își apară a priori convingerile fără a le pune la îndoială sau în acord cu vremurile, logica și evolutia societății) sunt sinceri în sufletele lor. Creativii votează pentru o lume nouă (lume pur teortică, pentru că nu o au, de vreme ce va fi instaurată în viitor) practic pentru o proiectie, pentru un model. Creativii au pierdut alegerile pentru ca niciunul din liderii lor nu a fost capabil să insufle o proiectie suficient de unitară și convingatoare. Preventivii, care au câștigat alegerile, au votat pentru ca lumea pe care o cunosc să rămâna la fel și, dacă se poate, cu câțiva lei in plus în portofel. Ei păzesc ceva ce au și ce cunosc. Spaima de restart e imensă. Creativii nu au ce păzi, ei trebuie întâi să curețe și apoi să construiască, iar pentru asta nu au fost suficienți. Practic driverul major al Creativului la alegeri a fost: ma duc să demolez această lume veche care nu e a mea și apoi să făuresc un nouă, iar al Preventivului a fost: ma duc pentru că mi-e frică de o lume nouă în care nu voi mai fi suficient de bun și pentru care nu am nici chef și nici instrumente să devin mai bun. În termeni bazali, copilărești, la care în realitate se și recurge, Creativul gândește: Vreau o mama nouă, pentru că iubirea acesteia este puțină și de proastă calitate ceea ce mă târăște în nefericire. Știu cum vreau să arate și merg să mi-o construiesc. Preventivul gândește: eu știu că mama mea e rea, dar alta nu am și o aleg această pentru că eu vreau să cred că ma iubește din când în când. Nu, nu vreau o mamă nouă, fabricată de Creativi, pentru că aceea nu ma va iubi deloc așa cum sunt eu și cum îmi place să trăiesc.
Orice interacțiune între oameni are nevoie de un limbaj, cum arta are o gramatică sau limba are cuvinte, și bătălia Creativi-Preventivi are propriile conventii. Ea devine spectaculoasă, haotică și imprevizibilă amestecînd viziuni asupra bunăstării cu morală personală și coduri penale în vigoare, la nivel vizibil, adăugând frici, vise, orgolii, interese, deznadejdi, la nivel invizibil. Butonul cel mai sensibil al Creativului este fantasma viitorul sumbru într-o lume care deși ar fi putut să fie buna, a fost sfârtecată și înfulecată hulpav de inamic. Coșmar de elf reumatic în peșteri umede, retras din fața hoardelor de orci. Coșmar cu atât mai insuportabil cu cât Creativii au călătorit peste mări și țări, au citit, au văzut, au comparat și căpătat o viziune concretă asupra unei lumi ideale.
Butonul cel mai sensibil al Preventivului este instinctul de supraviețuire. El este magnetizat cu butade verificate, care au umplut de mult firida în care la un om echilibrat se plăsmuiesc îndoielile. Preventivul nu are nevoie de studii sau sfaturi, că știe el mai bine.  Traseul: dubito erg cogito, cogito ergo sum – este fracturat. Preventivul se autoreduce la sum. El vrea doar să fie. Preventivul e o victima, cea mai frecventă victima a scurtăturii. Nu cred că există în societatea românească multe capcane atât de adânci și ireversibile precum mirajul scurtăturii. Cu sprijinul neprecupețit al mass-media, românii sunt expuși la acestă cursă de șoareci clipă de clipă.
Ce dacă ai studii precare, poate ai noroc și, pe scurtătură, ajungi înalt demnitar sau măcar primar. Uite câte cazuri există. Ce daca ai fost condamnat, uite câți au avut noroc și acum sunt așa de sus. Ce dacă nu știi să ții corect lingura și habar nu ai cum ajunge supa din ea in gură fără zgomot, dacă dai și tu peste unul sus-pus, te măriți și apoi, trai neneacă.
Multe vise de căpătuială pe ușa din spate otrăvesc somnul Preventivului care nici în ruptul capului nu ar vrea închis chepengul parvenirii lui. De aceea el se apară… preventiv. Lupta celor două lumi e de fapt o luptă contra sau pentru posibilitatea de a o lua pe scurtătură. Lupta între cicliști de performanță pe șoselele însorite ale unei justiții clare și ireversibile și cercetași abili prin crângurile aromate ale unei justiții pline de surprize și oportunități.
Noi toți știm aceste lucruri, dar ceea ce poate fi invocat instituțional este doar codul penal. Legea care ar trebui să fie matematică umanizată,  unificatoarea societății către un standard comportamental, sfârșește prin a fi  literatură stufoasă cu deghizări aritmetice. Acestă iarnă fierbinte ne-o dovedește din plin. Acum totul e la cald, totul se transformă. Căprioara e aceeași, dar nimeni nu o privește la fel. Cu toții numesc ceea ce văd căprioară, pentru că asa e convenția de limbaj, deși fiecare vede și simte cu totul altceva. Ceva pentru foamea și viziunea lui despre viitor. Fiind absolut sigur că doar ceea ce el și ai lui văd este o căprioară. Ceva pentru care merită să lupte și să reziste. Tu pentru ce reziști?

Share

Mulțumesc Leonard Cohen!

Telecaster si umbra - coverExistă în fiecare dintre noi o lume numai a lui. O lume fragilă și bine adăpostită de toti ceilalți. O lume pe care nu o descuie niciun jurământ de prietenie, nicio taină de căsătorie, nici promisiuni, nici rugăminți, nici hotărâri judecătorești. Acolo suntem prăbușiți între așchii de vise, copii și nemuritori, supereroi destrămați de zborul la joasa altitudine peste crestele secundelor aspre din viețile noastre. Și păzim această lume cu toată îndârjirea. Dacă ceva merită întreaga noastră admirație, acel lucru este curajul. Forța aceea care te determină să faci așa cum simți și să arăți ce conții, în ciuda tuturor avertismentelor educaționale și sociale.
Leonard, lumea ta interioară e atât de plină, încat nu a putut fi întrecută decât de generozitatea și curajul cu care ne-ai invitat înăuntru. Sunt deja 20 de ani de cand m-ai primit printre versuri și nu am înțeles niciodată de ce mi-ai îngăduit să rămân, însă mi-a fost teamă sa întreb, pentru că acolo mă simțeam acasă și mă cutremura ideea de a pune în discuție legitimitatea prezenței mele printre gândurile tale. Fiecare dans până la capătul iubirii, fiecare sclipire de viată secretă, fiecare amant, amant, amant, fiecare alexandră pe fugă, fiecare vals, sunt ale mele atât cât am putut fi eu demn de ele. La concertele tale din București am înteles că nu aveai nevoie să strigi, pentru că șopteai ca nimeni altul, că nu aveai nevoie să dansezi și să fugi printre spectatori, pentru ca știai să ne privești în ochi, că nu îți trebuiau artificii pe scenă pentru că un drapaj uriaș de pânză neagră îți însuflețea muzica în bătaia vântului.
Există un paradox al cărnii de pe noi. Singura care oferă certitudinea banală a morții e și singura care oferă o incertitudine mult mai interesantă. Trupul acela nimicit, a adăpostit vreo urma de spirit, sau doar fiziologie? Palmele calde au pus carămizi una peste cealaltă sau doar au cărat furculița la gura? Știu Leonard, că nu te vei supăra pe mine dacă îți spun că acum gândul îmi zboară la Zamolxe, la episodul în care mulțimea pestriță îl lovea cu pietre, însetată să ucida omul, pentru a rămâne doar cu zeul. I-au grăbit fărâmițarea oaselor pentru a se putea ruga la supraomenesc. Au călcat în picioare, cu dinții încleștați, pentru a avea la ce îngenunchia cu maxilarele tremurânde. Cum au fost pietrele lor, Leonard? De azi nu mă voi mai teme că te-aș putea pierde, pentru că azi ai facut pasul final. Bun venit!
Și încă ceva: nu ți-am mulțumit până acum așa cum se cuvine, pentru că erai încă muritor, iar eu nu fusesem ocolit de tremurul oaselor și de răceala bolovanului pe care l-am strâns în mâna stângă.
Multumesc Leonard!

Share

Flacără în vânt

Cioran spunea că muzica este timp sonor.
Practic momentele petrecute în compania unor sunete care te mișcă reprezintă o bucățică luminoasa din viața ta.

Vine de departe. În liniște. Se insinuează înainte de a se auzi. Ca avalanșa la care privești mut de admirație până când ajunge lângă tine. Sunete fine, suflate, picteză liniștea încăperii mele. Tușe desaturate care privesc în urma pensulei. Apoi ritmul, înfășurat în mici incizii vocale, decorează liniștea pentru intrarea lui Tilo. E aici. Tilo e aici. La început spune puțin: ”Lumina caldă a lumânării/Afară la ușă/Luptând pentru strălucire și căldură/Flacăra mică a vieții mele/O flacără în vânt”. Eine Flamme im Wind. Eine Flamme im Wind. Eine Flamme im Wind. Un ecou al sensurilor alunecă peste orchestrație și ajunge până la mine. Poezia se lupta cu muzica. E o bătalie elegantă de scrimeri care se iubesc într-atât încat fiecare își dorește în secret să câștige celălalt, fără a îndrăzni să-l insulte prin renunțare. Eine Flamme im Wind.
Vreau să rămân acolo, dar grilajul ritmului mă duce mai departe.
Există două muzici. Cea care se aude şi cea care se transfigurează din cuvinte: stridența râsului din oglindă, răsuflarea care se stinge în întuneric, forme în iarnă și chemari care aprind noaptea și speranțe sub nămeți de tăcere. Monotonie și liniște și încremenire. Tilo nu-si variază prea mult intonația pentru a nu distrage atenția de la sensuri. Practic atmosfera vine din înțelesurile cuvintelor, nu din glasul care le rostește. Ritmul crește, tropăie și apoi se rupe și se recompune.
Forma îmi devine o parte a nopții și ochi străini ard răni pe pielea mea. Și îmi cresc dorurile și speranțele în mijlocul furtunii. Dar zăpada dansează în jurul flăcării și scânteia i se tocește. Nu mai e caldură și corpul mi-e înfrânt de gheață și lumina îmi dispare.
Tilo încheie povestea la fel de ritmic: trupul inert și plin de dorințe înflăcărate, cu brațele deschise și zâmbet împietrit, se ridică deasura neputințelor pe treptele de gheață ale definitivei sale prăbușiri. Mein Körper liegt regungslos im Schnee… Mein Körper liegt regungslos im Schnee…

E doar o melodie, vei spune. Și ai dreptate. Ca multe altele, vei spune. Și ai dreptate. Dar locurile în care mă poate duce pe mine o face mult. Mult mai mult.

Share

Cișmigiul încremenirii

Există un Cișmigiu al elegiei. Cu versurile din liceu agățate în ramuri. Un Cișmigiu în care ”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”.
Există un Cișmigiu al apusurilor pe tabla de șah. Cu umbrele prelungi, care descriu silueta reginei și a nebunilor. Cu chipuri bătrâne și pulovere tricotate, sub care mai tresare amintirea zilelor în care tinerețea se confunda cu nemurirea.
Există un Cișmigiu al săruturilor. Al buzelor febrile adolescentine și ezitante. Al buzelor ferme, cărora li se cuvine. Al buzelor absente și abia atinse. Al buzelor vântului și apei de la tâșnitoare.
Există un Cișmigiu al copiilor. Dacă ești atent, după liniștea bruscă poți ghici cu ușurință că în Rotonda Scriitorilor jocul de-a v-ați-ascunselea e în toi. Că Ina ține ochii închiși după gardul viu, iar lui Andrei îi sare inima de emoția jocului, în spatele lui Alecsandri.
Există un Cișmigiu al însingurării. În noptile de vară în care cauți cu lanterna evantaie de Ginko Biloba lânga debarcader.
Există un Cișmigiu al plimbarilor pe apă. Cu tangaje poetice și miros de alge.
Există un Cișmigiu al lalelelor. În marile descătușuri de primăvara. În care visarea de-a lungul șirurilor galbene și roșii durează de la Primărie până la Cetate.
Există și un Cișmigiu al păsărilor și unul al câinilor și unul al găștilor spărgătoare de semințe și unul al leagănelor și unul al patinatorilor și unul al miresmelor și unul al caniculei și unul al târgului de Craciun cu vin fiert și castane coapte și unul al drumurilor zilnice către metrou.
Cismigiul incremenirii-foto resEste 19 ianuarie 2016. În aceasta dimineață am descoperit un alt Cișmigiu. Aparte. Străin, mut, bogat și atât de drag. Un Cișmigiu al încremenirii calde.
O dimineață însorită, în care fiecare din cele minus 14 grade Celsius surâde condescendent luminii calde dinspre răsărit, la capătul unei ninsori de poveste.

Share

Masaru Emoto mi-a vorbit despre tine. Doar 75%.

razvan bulus - masaru emoto vorbeste despre tineMasaru Emoto este japonezul care îngheață apa și îi studiază cristalele la microscop. Dar nu oricum. Ia apă pură, îi spune cuvinte frumoase, îi arată imagini pozitive și îi oferă experiențe agreabile în termeni omenești. Îi fotografiază apoi cristalele. În etapa a doua a experimentului ia apă, îi strigă cuvinte grele, o insultă și o stresează. Apoi îi fotografiază cristalele. Rezultatele sunt extraordinare. În ciuda acestora Emoto a fost criticat și apoi desființat de către comunitatea științifică.
Pentru că ești compus din 75% apă, îți proun să îl pui la încercare pe Emoto într-un experiment în două etape. Pentru acuratețea testului nu ai voie să fii însoțit de nimeni pe tot parcursul acestuia. Atentie! Necesită dedicare, disciplină și efort, ca orice experiment serios. Ai nevoie de câte o zi liberă pentru fiecare etapă și un mic buget.

Etapa 1
Te trezești natural. Fără ceas. Când va dori corpul. Nu te grabi! Pune în geantă un timbru poștal și căștile, ai grijă să ai net pe telefon,  îmbracă-te frumos, dar confortabil pentru mers pe jos, aranjează-te cum îți place și mergi la micul dejun în oraș. În locul acela în care îți dorești de mult să mergi. Ai grijă la un detaliu care ți-a plăcut în mod special. Poate fi biscuitul servit la cafea, poate fi geometria flaconului de piper, poate fi zâmbetul chelnerului sau poșeta doamnei de vis-a-vis. Mergi apoi să vezi Muzeul Zambaccian. În sala mare de jos, sub scară se află o pictură mică de Grigorescu. O fată țese într-o încăpere întunecoasă. Notează-ți un singur detaliu care îți place. Nu te grăbi. La plecare cumpără o carte poștală de la muzeu. Foarte important! Telefonul închis.. Nu trebuie să te sune nimeni. Fără apeluri, fără știri, informații, social media etc. Plimbă-te apoi jumătate de oră prin Herăstrău. Găsește detaliul care îți place. Ia-o agale spre centrul vechi. Aviatorilor, Lascăr Catargiu, Magheru, dreapta pe Enescu, stânga pe Victoriei. Până la Cercul Militar. Intră câteva minute pentru expozițiile de acolo. Dacă pictorul e prezent intră în vorbă cu el despre subiectele lucrărilor, întreabă-l ce îl inspiră, felicită-l și mergi mai departe. Gândește-te la amănuntul care ți-a plăcut. În centrul istoric intră la Hanul cu Tei și caută un instrument de scris de o culoare despre care nu știai că există. Mergi pe Lipscani, Blănari, Covaci, Smârdan și Franceză. Intră într-un loc discret și elegant pentru dejun. După masă caută pe net un citat din Lucian Blaga, scrie-l cu instrumentul cel nou pe cartea postală. Doar citatul, atât. Semnează-te, timbreaz-o și scrie destinatarul. Acesta trebuie să fie cineva cu care nu ai mai luat legatura de cel puțin un an. Cineva care te cunoaște și care va înțelege foarte clar că e de la tine. Ai grijă ca în cursul zilei să o expediezi. Mergi la Carturești Carusel și răsfoiește câteva minute un album de călătorii sau de minuni ale naturii. Ia un taxi până în parcul Carol. Acolo, într-un loc retras, îți pui căștile, închizi ochii și asculți de pe Youtube  Nothing without you de Vienna Teng sau Concertul pentru vioară în La minor de Bach. Nu deschizi ochii până la ultima notă. Reține amănuntul preferat. Înapoi în centru. Cumpără dintr-o librărie un volum de poezie. Alege doar unul din următorii autori: Shakespeare, Dante, Coșbuc, Esenin, Neruda, Poe, sau Baudelaire. Deschide cartea la întâmplare. Citește cu atenție pagina din dreapta. Notează ce ți-a placut. Rupe acea pagină și pune-o la gunoi. Intră în prima florărie. Ia o floare mică și preseaz-o în carte în locul paginii rupte. Mergi la cină într-un loc elegant din zona Amzei sau Icoanei. Acasă scrie ce îți amintești din detalii placute. Adormi citind poeme din cartea cea nouă. Cu grijă să nu îți cadă floarea din ea.

Etapa 2
Te trezești devreme. Cu o sonerie violentă. Nu mănânci, nu te speli, machezi, piepteni, nimic. Te îmbraci cu haine din coșul cu rufe pentru spălat. Foarte important! Trebuie să te strângă ceva: chiloții, ciorapii sau să te bată pantofii. Fugi la metrou și mergi la stația Republica. Te plimbi pe-acolo o jumătate de oră. Pleci doar după ce întrebi un trecător de unde poți cumpăra semințe de floare prăjite. Cumperi de la magazinul indicat. Dacă nu au, cauți până găsești. Mergi cu transportul de suprafață până la stația de metrou Apărătorii Patriei și te așezi acolo pe-o bancă sau pe bordură. Mănânci semințe minimum 10 minute. Ce faci cu cojile te privește. O iei pe jos până la mall-ul Grand Arena de lângă Hornbach Berceni. La ultimul etaj mergi la un fast-food și mănânci. E important să mănânci mult. Până simți că nu mai poți. Ia taxiul și mergi în centrul vechi. În taxi fă-i șoferului o bucurie și comentează cu el de cel puțin două ori cât de prost conduc unii. Divagațiile pesimiste despre  incompetență și corupție sunt binevenite. Pe drum roagă-l să oprească la un chioșc să îti iei o bere. Urci în taxi și cobori imediat spunându-i că berea e o porcărie. E caldă și e altă marcă decât voiai. Mergi și schimbă berea. Dacă muzica din taxi îți place, roagă șoferul să o închidă. Dacă nu îți place, roagă-l să o dea mai tare. Mergi în Cișmigiu, găsește o baltă și afundă-ți vârful pantofului în ea până simți că iei apă la ciorap. Poți pleca din parc doar după ce intri în vorbă cu cineva în vârstă. Subiecte permise: politică recentă, dezastre naturale, pericole globale, poluare, reaua credință a autorităților. Mergi și stai la o coadă. Când ajungi la rând spui că te-ai săturat, renunți bombănind și pleci privind lumea cu subînțeles. Te duci in Dragonul Rosu. Cu ce transport public vrei tu. Trebuie să cumperi ceva chicios: un bibelou, o sabie de plastic, un parfum ieftin cu pipetă. Ce vrei. Mergi acasă flămând și întâi telefonezi unei rude care te calcă pe nervi. Vorbești cu ea minimum cincisprezece minute. Apoi mănânci ce gasești în frigider. Tot în cantitate mare. În timpul mesei deschizi televizorul și radioul în același timp. Bei berea cumpărată mai devreme. Caldă, bineînțeles. Suni la compania de telefonie să le spui că esti nemultumit de servicii. Dar nu explicit. Așa, vag. Că e prea scump, că te gândești să renunți, că… le închizi brusc telefonul. Apoi te culci direct. Lasă că te speli mâine.

 

Share

Ce gândea poetul?

ce gandea poetul resDeschid o fotografie. De Bresson sau Ansel Adams sau Doisneau. Câteva clipe de liniște. Cursanții mei o studiază cu grijă să nu rupă tăcerea înfiripată spontan. Apoi începem să discutăm. Elemente de compoziție, detalii tehnice, iluminare. Dezvoltăm pe firul vizual pus la dispoziție de artist. Sala de clasă devine un velier care ne poartă pe râul calm al sensurilor directe ale fotografiei de pe perete. Ce profunzime de câmp are imaginea? De unde vine lumina? Unde e punctul de stație? Confortul răspunsurilor simple, clare, indubitabile leagănă corabia ușor și plăcut. Dar virăm la drepta pe un braț nou. Cel al speculațiilor și presupunerilor. Neliniștea se instalează în câțiva călători. Comentăm mai departe. Fotograful a plasat intentionat subiectul în dreapta sau e o întâmplare? Ce rol are această decizie în compoziție? Malurile râului se îngustează, iar în zare se întrevăd torenți. Vine furtuna. Furtuna sensurilor presupuse. Un tărâm nesigur, părelnic. Sunt cursanți care se bucură de fiecare smucitură de montagne russe. Alții așteaptă calmi. Există și unii care îndură din ce in ce mai greu riscul călătoriei. Cineva cedează și izbucnește:
– Dar de unde știm noi că e așa? Poate că nici nu i-au trecut prin cap aceste lucruri când a facut poza. De unde putem sti?…
Da. Ce gândea poetul? E o întrebare fără sens, daca dorim adevărul limpede și matematic. Dar e o întrebare care poate prilejui o aventură când reprezintă un punct de plecare pe traseul imaginației.
– Dar eu vreau să știu adevărul, continuă călătorul neliniștit. Ceva concret. De pildă, în ce an a fost făcută poza, unde se afla fotograful, cu cât s-a vândut printul cel mai scump.
– De ce, il întreb?
– De ce vreau să știu adevărul?
– De ce preferi să cunoști detalii obiective pe care le poți afla ușor de pe net, în loc să te bucuri împreună cu noi de drum. Poți să îți irosești călătoria citind cartea tehnică a vehiculului. Poți să te informezi ce adâncime are râul, câte zile pe an plouă și în ce cantitate. Dar poți să faci asta și acasă, iar acum să te lași atins de stropii care sar peste prora, să te legeni în tangaj, să contempli vârfurile muntoase din depărtare și să asculți păsările. Să te bucuri de coniacul vechi al căpitanului în timp ce privești cum cade lumina apusului pe rochiile lungi de seară. Nu îmi raspunde. Dar eu insist:
– De ce cauți asemenea detalii tehnice?
– Ca să știu dacă pe acest vas sunt în siguranță.
Despre asta era vorba. Nevoia de siguranță. Care împarte lumea în adevăruri măsurabile și restul. Care ne țin de cald și ne țin sătui în cămăruța lor monotonă. Afară pândește foamea, dar sunt fructe în copaci. Afară uneori ninge, dar acolo e lumina soarelui. Pot fi șanțuri săpate, dar și plăcerea de a sări peste ele.
Dacă arta s-ar rezuma la masurabil, la realitatea imediată, nu s-ar mai deosebi de știință. Critica, speculația și comentariul sunt în sine creații. O operă de artă e doar pocnetul pistolului care dă startul în cursa cu obstacole a propriei imaginații.

Share

Lapsang Souchong – cenușăreasa ceaiului

lapsang souchong res2Azi cade prima ploaie de toamnă. Prima pe care o pot lua în serios. Celelalte ploi din septembrie au fost prea calde. Nori grei, vânt rece și mirosul acela. Aducător de iarnă. Mirosul de fum. Din aer… Din cană… Mai am de așteptat până la iarnă, dar orice vestitor, oricât de discret, este binevenit. Cana cu Lapsang, fereastra larg deschisă și Adagio-ul lui Albinoni exersează împreună partitura acelorași visări.

Acum câțiva ani pe terasa unei ceainării din București:
– Vă rog să îmi aduceți prăjitura casei și un ceai Lapsang Souchong.
– Sunteți sigur?
– De ce anume să fiu sigur?
– Că doriți Lapsang.
– Da. Dar de ce mă întrebați?
– Pentru că sunt puțini băutori de Lapsang. Cei mai multi clienți îl comandă probabil pentru că le place cum sună numele și apoi îmi spun că e oribil și comandă altceva. Ati mai baut?
– Vă înțeleg precauția. Vă multumesc și vă asigur că este unul dintre preferatele mele.
Zâmbește și pleacă să prepare comanda.

Acestă conversație m-a intrigat să aflu mai multe. Și eu am descoperit Lapsang Souchong-ul comandând la întâmplare din meniurile ceainăriilor. Am înțeles din prima înghițitură că este atât de puternic și atipic încât nu poți rămâne indiferent. Îți place sau îți displace. Mult.

Fișă tehnică:
– Ceai negru afumat la foc de pin.
– Infuzare: 3-5 minute la 100 grade Celsius.
– Locul de origine – Muntele Wuyi, provincia Fujian, China.
– Aromă puternică de fum și rășină.
– Sortimentul Lapsang Souchong Tarry, afumat cu gudron de pin, este cel mai puternic și greu tip de Lapsang.
– O legendă spune că a fost descoperit întâmplător când a luat foc un vagon cu ceai pe care nu l-au putut stinge și din care au gustat totuși la sfârșitul incendiului.
– Altă legendă spune că o fabrică de ceai a fost obligată să cazeze soldați aflați în trecere. Asta i-a încetinit ritmul de producție și a fost nevoită să grăbească uscarea plantei la foc de pin, obținând Lapsang Souchong fără să vrea.
– Este ceaiul preferat al lui Winston Churchill.

Toate ceaiurile sunt produse din aceeași plantă – Camellia Sinensis. Cele cinci categorii de ceai: alb, verde, oolong, pu-erh și negru se obțin prin diverse prelucrări ale acesteia. Rezultă mii de tipuri de ceai cu aromele și poveștile lor. Diferențele de zone geografice, specii de Camellia, procese și tradiții de producție, contribuie la uriașa varietate a lumii ceaiului.
Un detaliu îmi atrage atenția: delicatețea și subtilitatea Camelliei se concentrează către mugure și frunzele din imediata apropiere. De aceea e atât de important care dintre frunze a fost culeasă pentru că are locul ei în ierarhia aromelor. Mugurele și prima frunză pentru cunoscători? A doua sau a treia?
Lapsang Souchong-ul e produs din frunza a patra și a cincea. Asta îl face un ceai necioplit, sărac în aromă. Care nu ar putea fi comercializat fară să fie afumat. Fumul e cel care salvează frunzele nedorite ale Camelliei. Le oferă o identitate inconfundabilă, mai puternică decât a majorității ceaiurilor. Ce șanse reale avea Cenușăreasa din poveste să aibă o viață normală? Mici. Dar să ajungă regină? Aproape zero. Dar dacă intervin duhuri bune și forțe supranaturale? Duhul fumului rescrie destinul frunzei a patra și a cincea. Cenusăreasa există și se transformă. Pentru unii în vrăjitoare și pentru alții în zână. Își păstrează însă aroma de cenușă pentru că aici își ascunde tot farmecul.
Dacă ții strâns între palme cana fierbinte cu Lapsang și te gândești la copilărie, la ”Vânătoarea în zăpadă” a lui Breugel cel Batrân, la pulsul ridicat în pustiul de gheață al doctorului Jivago, la Vitebsk-ul încremenit în viscol al lui Chagall, te afli sub vraja cenușăresei.

 

Share

Muzica (ne)uitată a răstignirii trandafirii

razvan bulus blog - muzica neutata a rastignirii trandafiriiMi-e dor de Henry Miller.
Dar nu ca de o rudă care a murit lasându-ți regretul că nu ai petrecut suficient timp cu ea.
Nu ca de un prieten drag, plecat demult, departe și a cărui amintire apare când te simți singur.
Nu ca de copilărie sau de ploile de vară sau de Ajunul Crăciunului.
Definesc dorul de Miller  prin ceea ce nu este. Pentru că nu reușesc să o fac prin ceea ce este.
Cel care mă însotea prin erotismul sofisticat al Rastignirii trandafirii, ca o călăuză pe munte, pieptiș pe versanți, cu grijă printre țancuri, adăpostindu-ne de ploi în peșteri și bând apă adunată în fisuri, a ramas pentru mine o enigmă. Sunt peste 10 ani de când nu i-am mai  ținut tovărășie. Escalada care îmi accelera pulsul Henry o planuia minuat de-lungul fiecărui crâmpei de conotație din suita de L -uri pe care i le-am asociat la prima lectură: licențios-lasciv-lubric. Abilitatea lui de a sări, de pe un L pe altul, este unică. Este a lui. E un dans millerian.
Romanul erotic reprezintă un traseu riscant și dificil pentru autorul său. Prăpăstiile căderii în derizoriu, crevasele supradozei de vulgaritate, cornișele nefirescului scabros sunt tot atâtea capcane întinse în care și-au pierdut suflul literar începătorii, exaltații și neînfrânații. Însă Miller e un aventurier experimentat, care îmbogățeste călătoria cu misticism, filosofie și suprarelism, iar antinomiile detașare-implicare în propriul joc al cuvintelor, elementele vag-explicit autobiografice și experinta american-pariziană îi dau parfumul cu note de a doua zi care poate ține ani. Cel căruia decenii marea americă i-a interzis romanele pentru necuviință, mi-a ciocănit azi-noapte la ușă, iar bucuria revederii îmi înflăcărează drumul până la prima librărie.

Share

Miracolele atotputernicului perete

miracolele preaputernicului perete resCu un număr de generații în urmă nevoia cea mai simplă – foamea, necesita o temeinică pregătire.  Culeasă ori vânată, hrana care ajungea să se transforme în calorii presupunea un efort atât de mare încât trebuia să fii sigur că nu consumi mai multă energie pentru a o obtine decât îți oferă. Chestiunea ținea mai mult de simț matematic și mai puțin de calcule. Mi-l închipui cu greu pe Strămoșu’ cufundat într-un vârtej de socoteli gen: ”un gram de grasime are 9 calorii, mă costă 65 de calorii pe kilometru dacă alerg și 32 dacă merg,  ar fi deci bine să prind un cerb și nu un iepure pentru că la iepure balanta de profit și perdere e … Dar la ultima vânătoare de cerbi vecinul meu doar s-a dus că de întors… Da… În acest caz elementarul management al riscului spune că e de evitat să … Poate o asigurare de viață cu clauza de invaliditate sau deces ar fi binevenită pentru familie, dar costa vreo 56.211 calorii pe luna, ceea ce formulează un paradox pentru că eu îmi voi asuma din ce în ce mai multe riscuri ca să pot plăti polița de preluare de riscuri. Mai bine nu mai mănânc nimic.”
Cum orice demers matematic îl duce în final la concluzii ostile vieții, acestea au fost abandonate. Obținerea, depozitarea, conservarea și prepararea hranei au ocupat mult din timpul stramoșului.
– Ce? Ți-e frig? Îmbraca-te! Ia și blana de oaie din lada de zestre. Tot ți-e frig? Ia securea, mergi în padure… Vezi să nu iei d-alea verzi că nu ard. Eeee.. cum le cunoști așa înghețate sub zăpadă… Ți-am mai spus. Despici la mijloc și pui limba. O să simți dacă e verde sau uscat. Și dacă nu mori congelat o să ai lemne să te încălzesti.
– Da… stiu că ți-e sete. Nu! Nu mă duc, că e întuneric. Și mi-e frică. Și pârâul e departe. Dacă mai trăiești până se face ziuă…
– Cum? Vrei să spargi nuci? Pe bezna asta? O să-ți strivești degetele cu bolovanul.
– Te-ai plictisit? Cântă. Adică nu, că tu cânți prost și nu pot să dorm.
Îndiferent de vârstă, sex sau religie strămoșul și-a dorit să îi pice totul din cer. Dorința i s-a împlinit. Ce-i drept cu un număr de milenii întârziere.
Azi nu pică din cer. Dar curge din perete. La mine acasă pe o țeavă curge apă, pe alta curge electricitate, pe alta gaz, pe alta aer rece și pe ultima internet. Le pot ține deschise sau închise după bunul plac. Pe rând sau în același timp.
Avem găuri în pereți în care bagi un pătrățel de plastic si peretele îți dă bani. Dacă ai cont la ING poți să bagi tu bani în perete. Apoi să îi scoți. Apoi să îi bagi la loc. Poți petrece astfel o seară psihedelică în care nu vei înțelege de ce dacă ai 100 lei și scoți 50, iar apoi depui tot 50, nu ai în cont… 100 lei. E o formă de miracol. Unul dintre miracolele atotputernicului perete.
Rareori, în nopțile cu lună plină, între cinci ferestre mess de FB deschise, două conversații pe Whatsupp, alarma de la masina de spalat și știrile în surdină, o clipă gândul îți zboară către filmul acela în care doi iepuri, în pragul toamnei, ciuleau urechile la adierea bruscă din mestecăniș.

Share