Acești oameni există

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dacă privești un lucru din fața, îi vezi doar fața. Dacă îl privești de sus nu îi poți vedea partea de jos. Astfel fiecare lucru este mult mai complex decât putem noi vedea. Dar ca să îl putem integra alegem să credem că acea unică latura vizibilă noua, este întregul. Și nu e așa.
Toate gesturile noastre au o determinare pozitivă. Întreabă orice montaniard de ce alege muntele și nu te va putea lămuri dincolo de un simplu nivel logic. Lucrurile pe care nu le-am experimentat cu sufletul rămân simple concepte sau idei. Așa cum vulpea i-a spus Micului Print: „Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.”
Excursia pe munte pare ceva lipsit de sens în evaluarea pragmatică a zilelor noastre. Pentru ce să mergi la sute sau mii de kilometri distanța pe drumuri proaste? Pentru ce să urci pieptiș pană la epuizare? Pentru ce să te expui atâtor riscuri de a te rătăci, accidenta, răni? Pentru ce să înduri frigul, ploaia, vântul, soarele arzător sau toate deodată, atâta timp cât desfătarea de a sta în cada cu apă caldă și săruri parfumate, iar de acolo să hoinărești pe internet cu un ceai de iasomie alături este la tine în casă?

DSCF6871 - Copy
Mirajul muntelui atinge însă o coardă anume. Una la care nu putem cânta decât uneori. Emoția libertății. Am văzut oameni găsindu-și drumul spre aceasta coardă în cele mai năstrușnice și uneori distructive moduri. Unii gonesc nebunește pe motocicletă. Alții se arunca în gol. Alții caută permanent conflicte. Alții se prăbușesc în iubiri catastrofale. Alții își ajută semenii. Alții se luptă cu animale sălbatice. Alţii aleg drumul chimiei… Da, o vei numi adrenalina. Sau revoltă. Sau nebunie. Oricum o vei numi, vei greși. Pentru că o privești dintr-o singură latură. Și nu e doar atât. Să te uiți la metodele altuia, pe care tu nu le-ai gustat niciodată e ca și cum te-ai uita la un film. Pricepi ce vezi, empatizezi, dar experiența ta emoțională nu e similară cu a celui care o trăiește în realitate. E ceea ce crede mintea ta că ar trebui să simți dacă. Un exercițiu de fantezie a emoționalului. Crezi că avem nevoie de astfel de surogate? Succesul cinematografiei, literaturii, televiziunii, artelor vizuale și artelor spectacolului îți răspund la întrebare. De cîte ori ai ieșit din sala de cinema amuțit de senzația că te-au atins oroarea sau sublimul de acolo suficient cât să le crezi ale tale? Apoi vraja se consumă și vei dori din nou și din nou, în confortul unei canapele calde, să te lași învăluit în surogatele altor destine, pe care o vreme să le socoți ale tale.
Cartea de căpătâi a montaniarzilor are un titlu pe cât de inspirat, pe atât de subtil. Un titlu a cărui semnificație nu o înțelegi înainte să o guști: ”Mountaineering: The freedom of the hills”. În șase cuvinte sunt cuprinse și conținutul și motivațiile.

12400979_693021977507416_1349908522175116795_nMă gândeam la excursia în Munții Retezat de multă vreme. Prima aventură într-un loc despre care toți apropiații m-au avertizat ca e seducător de frumos, nu poate fi tratata superficial. Și m-am pregătit. Și m-am suprapregătit. Ca orice pasionat cu experiență insuficientă, nici eu nu am depășit mirajul supraechipării. Pe scurt episoadele apropierii de pasiunea ta arata astfel: nr.1 – aș vrea, dar nu știu cum; nr. 2 – acum știu, dar nu am cu ce; nr. 3 – am de toate, dar nu m-am obişnuit cu ele; nr. 4 – am cu ce, ştiu să le folosesc, dar le vreau pe toate odată. nr. 5 – iau doar ce îmi trebuie cu adevărat și doar cât pot duce în spate. Fiecare episod are secvențele lui. Bucuriile și capcanele lui. În parcursul meu montaniard fiind la partea a patra, bineînțeles că am vrut să fiu pregătit. Pentru orice. Și mai mult decât atât. Minunatul meu rucsac încărcat pentru cele mai nerealiste fantasme era atât de greu încât îl puteam pune în spate doar prin tehnica sprijinirii pe genunchi și tragerii de-a lungul coapsei. Dar mă simțeam pregătit.DSCF6862
Una din porțile de acces în Retezat este satul Cârnic, punctul teminus al călătoriei cu mașina. Parcurgi câteva sute de metri diferență de nivel și ajungi la Cabana Pietrele. Am pus în mod corect rucsacul în spate, am strâns toate chingile având grija să descarc pe coapse mai multă greutate decât pe coloana și am intrat hotărât pe drumul spre cabană, călcând pe zăpada proaspătă și pe rămășițele zilei. Rucsacul greu. Pașii mici. Glumele între prieteni. Mirosul muntelui. Primele sclipiri calde ale luminilor de la Pietrele, la capătul unui drum ce părea nesfârșit. Grupul nostru de 8 membri a fost cazat în aceeași încăpere.
Foc la sobă, amintiri, vin fiert, ceai, agitație, bancuri, epuizare plăcută și somn.
Bucureștiul cu muzeele, bibliotecile și mall-urile lui părea că nu a existat niciodată. Că lumea reală e cea a clipei înfășurată în fum de lemne și în șuvițe proaspete de aer intrat prin fanta de sub ușă.
În ceaunul său magic muntele toarnă de fiecare data și acest ingredient: cel care te face să uiți coordonatele vieții tale de acasă. Acolo e altă lume. Tu ești alt om.
DSCF6863A doua zi opt montaniarzi plini de entuziasm au pornit spre lacul Galeșu. Traseul înzăpezit era dificil pe măsură ce urcam. Cei din frunte au tăiat poteca spre un platou acoperit de jnepeni pe care zăpada era atât de mare încât te afundai până la coapse. Soarele se juca de-a lungul uneia din crestele Retezatului finisând din lumina și umbră sculpturi de-o clipă, volume noi care se reformulau la fiecare îndesire și risipire de nori. Surâsul inefabil, ascuns în semnificația lui ”Freedom of the hills”.
Întreaga zi am avut un rucsac mult mai ușor, purtat in spate cu schimbul.
Seară aniversara. Cu tort și ”Multi ani trăiască!”. Vin, cântece și oamenii calzi în lumina rosie a focului din cabană.DSCF6732A treia zi am stabilit o țintă simpla: să mergem de la Pietrele la Gențiana. Fără rucsac în spate am pornit la drum. La 15 minute de la plecare, m-a răpus. Un fulger. O durere sinistră în lombare. Am căzut cu fața în jos încercând să nu mă rănesc în piolet. Mai întâi surpriza momentului. Apoi am încercat să mă mișc. Fiecare milimetru durea cumplit. Am cautat o poziție mai puțin dureroasă. După cateva minute întins pe jos, începeam să simt cum devin din ce în ce mai reci părțile corpului aflate în contact cu zăpada. Și apa ajungea treptat la piele. Nu se grăbea, nu se oprea. O parte din grup era mult mai în față. Cei trei prieteni ramași cu mine în spate, au încercat în fel și chip să îmi vină în ajutor, dar ce-i de facut cu unul blocat într-o poziție care poate doar să urle? Când a început apa să treacă prin softshell și restul straturilor, înrăutățind lucrurile, am înțeles ca am o singură opțiune. Să mă ridic. Cu orice preț. Nu știam ce am pățit sau cât poate fi de grav. Știam doar ca trebuie să plec urgent de acolo. Ridicarea a durat minute. Timpul și agonia căpătau ceva comun. Ceva inexplicabil și atât de prezent. M-am împins în piolet, m-am tras pe bețele de drumeție, m-am sprijinit pe brațele și genunchii și umerii tovarășilor de drum până la verticală. Bun! Acum înapoi la cabană. În astfel de situații ai două variante: dai minții liber la scenarii și intri în panică sau golești complet mintea și te concentrezi pe următorul pas și atât. Nu îmi puteam permite prima variantă. Fiind o noutate absolută pentru mine acest tip de durere, am încercat să o definesc. Să văd ce are particular. Imaginează-ți un animal mic și furios care a mușcat și acum ține strâns între dinți tot pachetul de nervi din zona lombară. Și care din când în când, fără sa anunțe, își mai scutură capul. Pașii în asemenea condiții sunt foarte ezitanți. Însă pe drum drept. Pe teren accidentat, în panta sau rampă, devin.. cu totul altceva.
DSCF6805Soarele pătrundea printre crengi într-una din cele mai frumoase și blânde zile de la capătul iernii. Ce parcursesem la dus în 15 minute, am parcurs la întoarcere în trei ore. Înapoi la cabana am descoperit cum cele mai banale și fireşti gesturi și nevoi necesită plănuire serioasă, pregătire mentala și sprijinul celor din jur. Am tăcut, am gemut, am urlat, am tremurat, mi-a fost prea cald afara și prea frig înăuntru, am căutat poziții suportabile și am așteptat să mă ia somnul printre poveștile tovarășilor mei de drumeție, care erau acum 9 la număr, și care au făcut tot ce era omenește posibil pentru cineva în starea mea și în locul acela.
Salvamontul are o bază chiar la cabana Pietrele și cei doi salvamontiști fuseseră anunțați de cu seară că a doua zi au activitate. Operațiunea întoarcerii mele acasă avea trei etape: drumul imobilizat în achie până la vehiculul salvamontului, drumul motorizat până în Cârnic și drumul până acasă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sania de salvare despre care am aflat ca se numește achie, nu este rea deloc. Au făcut pentru mine un pat moale din saci de dormit și au început să mă ducă la vale. De câte ori achia se împotmolea într-o piatră, dădeam de știre pe o distanță considerabilă, căci micul animal scutura capul cu toți nervii mei în dinți. Am învățat în Defenderul Salvamontului, prin metoda trial and error, că mă va durea mai puțin dacă anticipez fiecare denivelare și mă țin suspendat în mânerul de pe plafon.
În Cârnic am așteptat câteva ore reîntregirea grupului risipit cu diverse roluri în operațiunea de salvare.
Drumul nesfârșit spre București a fost testul suprem. Iar la întrebarea: de ce câinii care sar în fața mașinii obligând șoferul să frâneze brusc, sunt atât de blamați, eu am un răspuns personal, exersat de-a lungul coloanei vertebrale pe toate tonurile vocale de care sunt capabil.
Dacă aș face o lista a lucrurilor pe care le-am învățat și a motivelor de mulțumire, aceasta ar fi lungă. Privite astăzi de la distanța a trei zile, experiența fiziologica e simplă: dacă îți soliciți corpul peste limitele lui și apoi îl expui la frig, ajungi ca mine. Experiența traumatică e simplă: doare cumplit până trece. Parcursul medical e relativ simplu: cu tratamentul corect îți revii câte puțin în fiecare zi. Experiența administrativă e simplă: salvamontul a funcționat ireproșabil.

DSCF6778Experiența esențială pentru mine este însă cea umană. Prietenii care se străduiau să îmi anticipeze fiecare pas ca să înfigă încă un punct de sprijin în zăpadă, chiar dacă acesta era bățul, pioletul, bratele sau picioarele lor. Care s-au organizat instantaneu să caute medicamente la vecini, să mă răsucească de pe față pe spate, să mă hrănească la timp, să îmi pună bocancii în picioare, să îmi adune și să îmi care lucrurile, să împingă la achie alături de salvamontiști sau să ridice achia peste porțiunile pietroase.
DSCF6761Contactul meu cu oamenii locului s-a rezumat în Cârnic la doamna care a avut pentru mine în pensiunea dumneaei și o urare senină și o masă bună și analgezice și câte un zâmbet când știa că mi-ar fi de ajutor; dar mai ales la cei doi salvatori in haine roșii, oameni respectabili, aproape de pensionare, care au găsit, de-a lungul întregii operațiuni, în stilul calm al celor care au vazut multe pe lume, câte un cuvânt de încurajare pentru mine, cel care i-a opintit de la Pietrele la Cârnic într-o minunată duminică de primăvară montană în care tăurile și iezerele Retezatului se umflă de muzica pâraielor care își susură întoarcerea către matcă.

Share

Flacără în vânt

Cioran spunea că muzica este timp sonor.
Practic momentele petrecute în compania unor sunete care te mișcă reprezintă o bucățică luminoasa din viața ta.

Vine de departe. În liniște. Se insinuează înainte de a se auzi. Ca avalanșa la care privești mut de admirație până când ajunge lângă tine. Sunete fine, suflate, picteză liniștea încăperii mele. Tușe desaturate care privesc în urma pensulei. Apoi ritmul, înfășurat în mici incizii vocale, decorează liniștea pentru intrarea lui Tilo. E aici. Tilo e aici. La început spune puțin: ”Lumina caldă a lumânării/Afară la ușă/Luptând pentru strălucire și căldură/Flacăra mică a vieții mele/O flacără în vânt”. Eine Flamme im Wind. Eine Flamme im Wind. Eine Flamme im Wind. Un ecou al sensurilor alunecă peste orchestrație și ajunge până la mine. Poezia se lupta cu muzica. E o bătalie elegantă de scrimeri care se iubesc într-atât încat fiecare își dorește în secret să câștige celălalt, fără a îndrăzni să-l insulte prin renunțare. Eine Flamme im Wind.
Vreau să rămân acolo, dar grilajul ritmului mă duce mai departe.
Există două muzici. Cea care se aude şi cea care se transfigurează din cuvinte: stridența râsului din oglindă, răsuflarea care se stinge în întuneric, forme în iarnă și chemari care aprind noaptea și speranțe sub nămeți de tăcere. Monotonie și liniște și încremenire. Tilo nu-si variază prea mult intonația pentru a nu distrage atenția de la sensuri. Practic atmosfera vine din înțelesurile cuvintelor, nu din glasul care le rostește. Ritmul crește, tropăie și apoi se rupe și se recompune.
Forma îmi devine o parte a nopții și ochi străini ard răni pe pielea mea. Și îmi cresc dorurile și speranțele în mijlocul furtunii. Dar zăpada dansează în jurul flăcării și scânteia i se tocește. Nu mai e caldură și corpul mi-e înfrânt de gheață și lumina îmi dispare.
Tilo încheie povestea la fel de ritmic: trupul inert și plin de dorințe înflăcărate, cu brațele deschise și zâmbet împietrit, se ridică deasura neputințelor pe treptele de gheață ale definitivei sale prăbușiri. Mein Körper liegt regungslos im Schnee… Mein Körper liegt regungslos im Schnee…

E doar o melodie, vei spune. Și ai dreptate. Ca multe altele, vei spune. Și ai dreptate. Dar locurile în care mă poate duce pe mine o face mult. Mult mai mult.

Share

Cișmigiul încremenirii

Există un Cișmigiu al elegiei. Cu versurile din liceu agățate în ramuri. Un Cișmigiu în care ”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”.
Există un Cișmigiu al apusurilor pe tabla de șah. Cu umbrele prelungi, care descriu silueta reginei și a nebunilor. Cu chipuri bătrâne și pulovere tricotate, sub care mai tresare amintirea zilelor în care tinerețea se confunda cu nemurirea.
Există un Cișmigiu al săruturilor. Al buzelor febrile adolescentine și ezitante. Al buzelor ferme, cărora li se cuvine. Al buzelor absente și abia atinse. Al buzelor vântului și apei de la tâșnitoare.
Există un Cișmigiu al copiilor. Dacă ești atent, după liniștea bruscă poți ghici cu ușurință că în Rotonda Scriitorilor jocul de-a v-ați-ascunselea e în toi. Că Ina ține ochii închiși după gardul viu, iar lui Andrei îi sare inima de emoția jocului, în spatele lui Alecsandri.
Există un Cișmigiu al însingurării. În noptile de vară în care cauți cu lanterna evantaie de Ginko Biloba lânga debarcader.
Există un Cișmigiu al plimbarilor pe apă. Cu tangaje poetice și miros de alge.
Există un Cișmigiu al lalelelor. În marile descătușuri de primăvara. În care visarea de-a lungul șirurilor galbene și roșii durează de la Primărie până la Cetate.
Există și un Cișmigiu al păsărilor și unul al câinilor și unul al găștilor spărgătoare de semințe și unul al leagănelor și unul al patinatorilor și unul al miresmelor și unul al caniculei și unul al târgului de Craciun cu vin fiert și castane coapte și unul al drumurilor zilnice către metrou.
Cismigiul incremenirii-foto resEste 19 ianuarie 2016. În aceasta dimineață am descoperit un alt Cișmigiu. Aparte. Străin, mut, bogat și atât de drag. Un Cișmigiu al încremenirii calde.
O dimineață însorită, în care fiecare din cele minus 14 grade Celsius surâde condescendent luminii calde dinspre răsărit, la capătul unei ninsori de poveste.

Share

Masaru Emoto mi-a vorbit despre tine. Doar 75%.

razvan bulus - masaru emoto vorbeste despre tineMasaru Emoto este japonezul care îngheață apa și îi studiază cristalele la microscop. Dar nu oricum. Ia apă pură, îi spune cuvinte frumoase, îi arată imagini pozitive și îi oferă experiențe agreabile în termeni omenești. Îi fotografiază apoi cristalele. În etapa a doua a experimentului ia apă, îi strigă cuvinte grele, o insultă și o stresează. Apoi îi fotografiază cristalele. Rezultatele sunt extraordinare. În ciuda acestora Emoto a fost criticat și apoi desființat de către comunitatea științifică.
Pentru că ești compus din 75% apă, îți proun să îl pui la încercare pe Emoto într-un experiment în două etape. Pentru acuratețea testului nu ai voie să fii însoțit de nimeni pe tot parcursul acestuia. Atentie! Necesită dedicare, disciplină și efort, ca orice experiment serios. Ai nevoie de câte o zi liberă pentru fiecare etapă și un mic buget.

Etapa 1
Te trezești natural. Fără ceas. Când va dori corpul. Nu te grabi! Pune în geantă un timbru poștal și căștile, ai grijă să ai net pe telefon,  îmbracă-te frumos, dar confortabil pentru mers pe jos, aranjează-te cum îți place și mergi la micul dejun în oraș. În locul acela în care îți dorești de mult să mergi. Ai grijă la un detaliu care ți-a plăcut în mod special. Poate fi biscuitul servit la cafea, poate fi geometria flaconului de piper, poate fi zâmbetul chelnerului sau poșeta doamnei de vis-a-vis. Mergi apoi să vezi Muzeul Zambaccian. În sala mare de jos, sub scară se află o pictură mică de Grigorescu. O fată țese într-o încăpere întunecoasă. Notează-ți un singur detaliu care îți place. Nu te grăbi. La plecare cumpără o carte poștală de la muzeu. Foarte important! Telefonul închis.. Nu trebuie să te sune nimeni. Fără apeluri, fără știri, informații, social media etc. Plimbă-te apoi jumătate de oră prin Herăstrău. Găsește detaliul care îți place. Ia-o agale spre centrul vechi. Aviatorilor, Lascăr Catargiu, Magheru, dreapta pe Enescu, stânga pe Victoriei. Până la Cercul Militar. Intră câteva minute pentru expozițiile de acolo. Dacă pictorul e prezent intră în vorbă cu el despre subiectele lucrărilor, întreabă-l ce îl inspiră, felicită-l și mergi mai departe. Gândește-te la amănuntul care ți-a plăcut. În centrul istoric intră la Hanul cu Tei și caută un instrument de scris de o culoare despre care nu știai că există. Mergi pe Lipscani, Blănari, Covaci, Smârdan și Franceză. Intră într-un loc discret și elegant pentru dejun. După masă caută pe net un citat din Lucian Blaga, scrie-l cu instrumentul cel nou pe cartea postală. Doar citatul, atât. Semnează-te, timbreaz-o și scrie destinatarul. Acesta trebuie să fie cineva cu care nu ai mai luat legatura de cel puțin un an. Cineva care te cunoaște și care va înțelege foarte clar că e de la tine. Ai grijă ca în cursul zilei să o expediezi. Mergi la Carturești Carusel și răsfoiește câteva minute un album de călătorii sau de minuni ale naturii. Ia un taxi până în parcul Carol. Acolo, într-un loc retras, îți pui căștile, închizi ochii și asculți de pe Youtube  Nothing without you de Vienna Teng sau Concertul pentru vioară în La minor de Bach. Nu deschizi ochii până la ultima notă. Reține amănuntul preferat. Înapoi în centru. Cumpără dintr-o librărie un volum de poezie. Alege doar unul din următorii autori: Shakespeare, Dante, Coșbuc, Esenin, Neruda, Poe, sau Baudelaire. Deschide cartea la întâmplare. Citește cu atenție pagina din dreapta. Notează ce ți-a placut. Rupe acea pagină și pune-o la gunoi. Intră în prima florărie. Ia o floare mică și preseaz-o în carte în locul paginii rupte. Mergi la cină într-un loc elegant din zona Amzei sau Icoanei. Acasă scrie ce îți amintești din detalii placute. Adormi citind poeme din cartea cea nouă. Cu grijă să nu îți cadă floarea din ea.

Etapa 2
Te trezești devreme. Cu o sonerie violentă. Nu mănânci, nu te speli, machezi, piepteni, nimic. Te îmbraci cu haine din coșul cu rufe pentru spălat. Foarte important! Trebuie să te strângă ceva: chiloții, ciorapii sau să te bată pantofii. Fugi la metrou și mergi la stația Republica. Te plimbi pe-acolo o jumătate de oră. Pleci doar după ce întrebi un trecător de unde poți cumpăra semințe de floare prăjite. Cumperi de la magazinul indicat. Dacă nu au, cauți până găsești. Mergi cu transportul de suprafață până la stația de metrou Apărătorii Patriei și te așezi acolo pe-o bancă sau pe bordură. Mănânci semințe minimum 10 minute. Ce faci cu cojile te privește. O iei pe jos până la mall-ul Grand Arena de lângă Hornbach Berceni. La ultimul etaj mergi la un fast-food și mănânci. E important să mănânci mult. Până simți că nu mai poți. Ia taxiul și mergi în centrul vechi. În taxi fă-i șoferului o bucurie și comentează cu el de cel puțin două ori cât de prost conduc unii. Divagațiile pesimiste despre  incompetență și corupție sunt binevenite. Pe drum roagă-l să oprească la un chioșc să îti iei o bere. Urci în taxi și cobori imediat spunându-i că berea e o porcărie. E caldă și e altă marcă decât voiai. Mergi și schimbă berea. Dacă muzica din taxi îți place, roagă șoferul să o închidă. Dacă nu îți place, roagă-l să o dea mai tare. Mergi în Cișmigiu, găsește o baltă și afundă-ți vârful pantofului în ea până simți că iei apă la ciorap. Poți pleca din parc doar după ce intri în vorbă cu cineva în vârstă. Subiecte permise: politică recentă, dezastre naturale, pericole globale, poluare, reaua credință a autorităților. Mergi și stai la o coadă. Când ajungi la rând spui că te-ai săturat, renunți bombănind și pleci privind lumea cu subînțeles. Te duci in Dragonul Rosu. Cu ce transport public vrei tu. Trebuie să cumperi ceva chicios: un bibelou, o sabie de plastic, un parfum ieftin cu pipetă. Ce vrei. Mergi acasă flămând și întâi telefonezi unei rude care te calcă pe nervi. Vorbești cu ea minimum cincisprezece minute. Apoi mănânci ce gasești în frigider. Tot în cantitate mare. În timpul mesei deschizi televizorul și radioul în același timp. Bei berea cumpărată mai devreme. Caldă, bineînțeles. Suni la compania de telefonie să le spui că esti nemultumit de servicii. Dar nu explicit. Așa, vag. Că e prea scump, că te gândești să renunți, că… le închizi brusc telefonul. Apoi te culci direct. Lasă că te speli mâine.

 

Share

Ce gândea poetul?

ce gandea poetul resDeschid o fotografie. De Bresson sau Ansel Adams sau Doisneau. Câteva clipe de liniște. Cursanții mei o studiază cu grijă să nu rupă tăcerea înfiripată spontan. Apoi începem să discutăm. Elemente de compoziție, detalii tehnice, iluminare. Dezvoltăm pe firul vizual pus la dispoziție de artist. Sala de clasă devine un velier care ne poartă pe râul calm al sensurilor directe ale fotografiei de pe perete. Ce profunzime de câmp are imaginea? De unde vine lumina? Unde e punctul de stație? Confortul răspunsurilor simple, clare, indubitabile leagănă corabia ușor și plăcut. Dar virăm la drepta pe un braț nou. Cel al speculațiilor și presupunerilor. Neliniștea se instalează în câțiva călători. Comentăm mai departe. Fotograful a plasat intentionat subiectul în dreapta sau e o întâmplare? Ce rol are această decizie în compoziție? Malurile râului se îngustează, iar în zare se întrevăd torenți. Vine furtuna. Furtuna sensurilor presupuse. Un tărâm nesigur, părelnic. Sunt cursanți care se bucură de fiecare smucitură de montagne russe. Alții așteaptă calmi. Există și unii care îndură din ce in ce mai greu riscul călătoriei. Cineva cedează și izbucnește:
– Dar de unde știm noi că e așa? Poate că nici nu i-au trecut prin cap aceste lucruri când a facut poza. De unde putem sti?…
Da. Ce gândea poetul? E o întrebare fără sens, daca dorim adevărul limpede și matematic. Dar e o întrebare care poate prilejui o aventură când reprezintă un punct de plecare pe traseul imaginației.
– Dar eu vreau să știu adevărul, continuă călătorul neliniștit. Ceva concret. De pildă, în ce an a fost făcută poza, unde se afla fotograful, cu cât s-a vândut printul cel mai scump.
– De ce, il întreb?
– De ce vreau să știu adevărul?
– De ce preferi să cunoști detalii obiective pe care le poți afla ușor de pe net, în loc să te bucuri împreună cu noi de drum. Poți să îți irosești călătoria citind cartea tehnică a vehiculului. Poți să te informezi ce adâncime are râul, câte zile pe an plouă și în ce cantitate. Dar poți să faci asta și acasă, iar acum să te lași atins de stropii care sar peste prora, să te legeni în tangaj, să contempli vârfurile muntoase din depărtare și să asculți păsările. Să te bucuri de coniacul vechi al căpitanului în timp ce privești cum cade lumina apusului pe rochiile lungi de seară. Nu îmi raspunde. Dar eu insist:
– De ce cauți asemenea detalii tehnice?
– Ca să știu dacă pe acest vas sunt în siguranță.
Despre asta era vorba. Nevoia de siguranță. Care împarte lumea în adevăruri măsurabile și restul. Care ne țin de cald și ne țin sătui în cămăruța lor monotonă. Afară pândește foamea, dar sunt fructe în copaci. Afară uneori ninge, dar acolo e lumina soarelui. Pot fi șanțuri săpate, dar și plăcerea de a sări peste ele.
Dacă arta s-ar rezuma la masurabil, la realitatea imediată, nu s-ar mai deosebi de știință. Critica, speculația și comentariul sunt în sine creații. O operă de artă e doar pocnetul pistolului care dă startul în cursa cu obstacole a propriei imaginații.

Share

Lapsang Souchong – cenușăreasa ceaiului

lapsang souchong res2Azi cade prima ploaie de toamnă. Prima pe care o pot lua în serios. Celelalte ploi din septembrie au fost prea calde. Nori grei, vânt rece și mirosul acela. Aducător de iarnă. Mirosul de fum. Din aer… Din cană… Mai am de așteptat până la iarnă, dar orice vestitor, oricât de discret, este binevenit. Cana cu Lapsang, fereastra larg deschisă și Adagio-ul lui Albinoni exersează împreună partitura acelorași visări.

Acum câțiva ani pe terasa unei ceainării din București:
– Vă rog să îmi aduceți prăjitura casei și un ceai Lapsang Souchong.
– Sunteți sigur?
– De ce anume să fiu sigur?
– Că doriți Lapsang.
– Da. Dar de ce mă întrebați?
– Pentru că sunt puțini băutori de Lapsang. Cei mai multi clienți îl comandă probabil pentru că le place cum sună numele și apoi îmi spun că e oribil și comandă altceva. Ati mai baut?
– Vă înțeleg precauția. Vă multumesc și vă asigur că este unul dintre preferatele mele.
Zâmbește și pleacă să prepare comanda.

Acestă conversație m-a intrigat să aflu mai multe. Și eu am descoperit Lapsang Souchong-ul comandând la întâmplare din meniurile ceainăriilor. Am înțeles din prima înghițitură că este atât de puternic și atipic încât nu poți rămâne indiferent. Îți place sau îți displace. Mult.

Fișă tehnică:
– Ceai negru afumat la foc de pin.
– Infuzare: 3-5 minute la 100 grade Celsius.
– Locul de origine – Muntele Wuyi, provincia Fujian, China.
– Aromă puternică de fum și rășină.
– Sortimentul Lapsang Souchong Tarry, afumat cu gudron de pin, este cel mai puternic și greu tip de Lapsang.
– O legendă spune că a fost descoperit întâmplător când a luat foc un vagon cu ceai pe care nu l-au putut stinge și din care au gustat totuși la sfârșitul incendiului.
– Altă legendă spune că o fabrică de ceai a fost obligată să cazeze soldați aflați în trecere. Asta i-a încetinit ritmul de producție și a fost nevoită să grăbească uscarea plantei la foc de pin, obținând Lapsang Souchong fără să vrea.
– Este ceaiul preferat al lui Winston Churchill.

Toate ceaiurile sunt produse din aceeași plantă – Camellia Sinensis. Cele cinci categorii de ceai: alb, verde, oolong, pu-erh și negru se obțin prin diverse prelucrări ale acesteia. Rezultă mii de tipuri de ceai cu aromele și poveștile lor. Diferențele de zone geografice, specii de Camellia, procese și tradiții de producție, contribuie la uriașa varietate a lumii ceaiului.
Un detaliu îmi atrage atenția: delicatețea și subtilitatea Camelliei se concentrează către mugure și frunzele din imediata apropiere. De aceea e atât de important care dintre frunze a fost culeasă pentru că are locul ei în ierarhia aromelor. Mugurele și prima frunză pentru cunoscători? A doua sau a treia?
Lapsang Souchong-ul e produs din frunza a patra și a cincea. Asta îl face un ceai necioplit, sărac în aromă. Care nu ar putea fi comercializat fară să fie afumat. Fumul e cel care salvează frunzele nedorite ale Camelliei. Le oferă o identitate inconfundabilă, mai puternică decât a majorității ceaiurilor. Ce șanse reale avea Cenușăreasa din poveste să aibă o viață normală? Mici. Dar să ajungă regină? Aproape zero. Dar dacă intervin duhuri bune și forțe supranaturale? Duhul fumului rescrie destinul frunzei a patra și a cincea. Cenusăreasa există și se transformă. Pentru unii în vrăjitoare și pentru alții în zână. Își păstrează însă aroma de cenușă pentru că aici își ascunde tot farmecul.
Dacă ții strâns între palme cana fierbinte cu Lapsang și te gândești la copilărie, la ”Vânătoarea în zăpadă” a lui Breugel cel Batrân, la pulsul ridicat în pustiul de gheață al doctorului Jivago, la Vitebsk-ul încremenit în viscol al lui Chagall, te afli sub vraja cenușăresei.

 

Share

Muzica (ne)uitată a răstignirii trandafirii

razvan bulus blog - muzica neutata a rastignirii trandafiriiMi-e dor de Henry Miller.
Dar nu ca de o rudă care a murit lasându-ți regretul că nu ai petrecut suficient timp cu ea.
Nu ca de un prieten drag, plecat demult, departe și a cărui amintire apare când te simți singur.
Nu ca de copilărie sau de ploile de vară sau de Ajunul Crăciunului.
Definesc dorul de Miller  prin ceea ce nu este. Pentru că nu reușesc să o fac prin ceea ce este.
Cel care mă însotea prin erotismul sofisticat al Rastignirii trandafirii, ca o călăuză pe munte, pieptiș pe versanți, cu grijă printre țancuri, adăpostindu-ne de ploi în peșteri și bând apă adunată în fisuri, a ramas pentru mine o enigmă. Sunt peste 10 ani de când nu i-am mai  ținut tovărășie. Escalada care îmi accelera pulsul Henry o planuia minuat de-lungul fiecărui crâmpei de conotație din suita de L -uri pe care i le-am asociat la prima lectură: licențios-lasciv-lubric. Abilitatea lui de a sări, de pe un L pe altul, este unică. Este a lui. E un dans millerian.
Romanul erotic reprezintă un traseu riscant și dificil pentru autorul său. Prăpăstiile căderii în derizoriu, crevasele supradozei de vulgaritate, cornișele nefirescului scabros sunt tot atâtea capcane întinse în care și-au pierdut suflul literar începătorii, exaltații și neînfrânații. Însă Miller e un aventurier experimentat, care îmbogățeste călătoria cu misticism, filosofie și suprarelism, iar antinomiile detașare-implicare în propriul joc al cuvintelor, elementele vag-explicit autobiografice și experinta american-pariziană îi dau parfumul cu note de a doua zi care poate ține ani. Cel căruia decenii marea americă i-a interzis romanele pentru necuviință, mi-a ciocănit azi-noapte la ușă, iar bucuria revederii îmi înflăcărează drumul până la prima librărie.

Share

Miracolele atotputernicului perete

miracolele preaputernicului perete resCu un număr de generații în urmă nevoia cea mai simplă – foamea, necesita o temeinică pregătire.  Culeasă ori vânată, hrana care ajungea să se transforme în calorii presupunea un efort atât de mare încât trebuia să fii sigur că nu consumi mai multă energie pentru a o obtine decât îți oferă. Chestiunea ținea mai mult de simț matematic și mai puțin de calcule. Mi-l închipui cu greu pe Strămoșu’ cufundat într-un vârtej de socoteli gen: ”un gram de grasime are 9 calorii, mă costă 65 de calorii pe kilometru dacă alerg și 32 dacă merg,  ar fi deci bine să prind un cerb și nu un iepure pentru că la iepure balanta de profit și perdere e … Dar la ultima vânătoare de cerbi vecinul meu doar s-a dus că de întors… Da… În acest caz elementarul management al riscului spune că e de evitat să … Poate o asigurare de viață cu clauza de invaliditate sau deces ar fi binevenită pentru familie, dar costa vreo 56.211 calorii pe luna, ceea ce formulează un paradox pentru că eu îmi voi asuma din ce în ce mai multe riscuri ca să pot plăti polița de preluare de riscuri. Mai bine nu mai mănânc nimic.”
Cum orice demers matematic îl duce în final la concluzii ostile vieții, acestea au fost abandonate. Obținerea, depozitarea, conservarea și prepararea hranei au ocupat mult din timpul stramoșului.
– Ce? Ți-e frig? Îmbraca-te! Ia și blana de oaie din lada de zestre. Tot ți-e frig? Ia securea, mergi în padure… Vezi să nu iei d-alea verzi că nu ard. Eeee.. cum le cunoști așa înghețate sub zăpadă… Ți-am mai spus. Despici la mijloc și pui limba. O să simți dacă e verde sau uscat. Și dacă nu mori congelat o să ai lemne să te încălzesti.
– Da… stiu că ți-e sete. Nu! Nu mă duc, că e întuneric. Și mi-e frică. Și pârâul e departe. Dacă mai trăiești până se face ziuă…
– Cum? Vrei să spargi nuci? Pe bezna asta? O să-ți strivești degetele cu bolovanul.
– Te-ai plictisit? Cântă. Adică nu, că tu cânți prost și nu pot să dorm.
Îndiferent de vârstă, sex sau religie strămoșul și-a dorit să îi pice totul din cer. Dorința i s-a împlinit. Ce-i drept cu un număr de milenii întârziere.
Azi nu pică din cer. Dar curge din perete. La mine acasă pe o țeavă curge apă, pe alta curge electricitate, pe alta gaz, pe alta aer rece și pe ultima internet. Le pot ține deschise sau închise după bunul plac. Pe rând sau în același timp.
Avem găuri în pereți în care bagi un pătrățel de plastic si peretele îți dă bani. Dacă ai cont la ING poți să bagi tu bani în perete. Apoi să îi scoți. Apoi să îi bagi la loc. Poți petrece astfel o seară psihedelică în care nu vei înțelege de ce dacă ai 100 lei și scoți 50, iar apoi depui tot 50, nu ai în cont… 100 lei. E o formă de miracol. Unul dintre miracolele atotputernicului perete.
Rareori, în nopțile cu lună plină, între cinci ferestre mess de FB deschise, două conversații pe Whatsupp, alarma de la masina de spalat și știrile în surdină, o clipă gândul îți zboară către filmul acela în care doi iepuri, în pragul toamnei, ciuleau urechile la adierea bruscă din mestecăniș.

Share

Zahavi și Hanul celei de-a șasea fericiri

razvan bulus blog - hanul celei de-a sasea fericiriGladys Aylward, o englezoaică ștearsă, interpretată de Ingrid Bergman, are o obsesie. Vrea să se mute în China. Nu știe pentru ce. Dar un impuls puternic îi modelează viața în această direcție. Pe căi ocolite, reușește și ajunge într-un sat îndepărtat din provincia Wangcheng, ca ajutor al unei conaționale care conducea un han pentru caravanele de catâri care treceau prin zonă. Bătrana doamnă Lawson moare într-un accident și Gladys râmâne cu hanul pe cap. De aici se deschide cu adevărat drumul ei către aventură. O lume străină și ostilă devine universul în care Gladys întâlnește fericirea, prețuirea, iubirea și sensul vieții.
O temă secundară mi-a atras însă atenția. Legarea picioarelor. În eforturile ei de a fi primită în comunitatea chineză, Gladys acceptă, la propunerea guvernatorului, o funcție pe care nu o dorea nimeni – Inspector de picioare. Trebuia să meargă în diverse regiuni și să verifice dacă s-a respectat legea care interzicea legarea picioarelor. Era însoțită de soldați, pentru că era primită cu ură, ca un răufăcător. Dar despre ce e vorba? O tradiție veche de peste un mileniu le cerea fetelor și femeilor, încă de mici, să aibă labele picioarelor stâns legate cu fâșii textile, pentru… a le împiedica să crească. Dar picioarele cresc în continuare. Diforme. Bolnave.  Schimonosite.  În istoria Chinei autoritățile au încercat de mai multe ori să interzică această formă de mutilare și automutilare. De cele mai multe ori fără succes. Determinarea ”victimelor” și a familiei de a păstra tradiția era uriașă. Dar de ce?
Mă lămurește Google. O poveste spune că totul a pornit în secolul al 10-lea de la dansatoarea de curte Yao Niang care și-a legat picioarele în formă de lună nouă și a dansat în fața împaratului Li Yu. Treptat și alte doamne din înalta societate au copiat acest obicei transformându-l într-un simbol al elitelor. Dacă aveți impresia că această autoschingiuire de dragul imitației apartine lumii arhaice, vă propun să ne mai gândim. Bronzarea corpului nu era prea populară, ba chiar evitată până la începutul secolului trecut, fiind un semn al omului de rând, obligat să muncească în arșița soarelui. În anii 20 Coco Chanel face o călătorie pe riviera franceză. Se expune accidental la soare și vine acasă bronzată. Toți cei care tânjeau după stilul ei de viață adoptă bronzul imediat.
Dar să revenim. Un picior mic în China mărea mult șansele posesoarei de a se mărita. De a fi dorită și importantă. De aceea procesul, care presupune ruperea meșteșugită a degetelor, tăierea unor bucăți din picioare și alte asemenea, începea devreme, în jurul vârstei de 4-5 ani și continua până la moarte. Era o mândrie pentru un bărbat ca soția sau fiicele lui să aibă  picioare cât mai  mici, obținute prin legare. Însă el nu participa la proces. Vreme de peste 1000 de ani această procedură a fost făcută femeilor de către femei. Ultima fabrica producătoare de pantofi pentru picioare legate s-a închis în … 1999. Se pare că în China secolului al 19-lea jumatate din femeile din popor și aproape toate din înalta societate aveau picioarele legate.  De ce îsi făceau asta? Pentru că era la modă. Pentru că o făcea toată lumea. Pentru că erau privite cu respect. Pentru că erau dorite. Pentru că erau considerate frumoase. Pentru că puteau semnaliza: eu nu am nevoie să muncesc. Pentru că trăiau fiorul superioritații. Pentru că erau cool.
Voi ați văzut oameni care astăzi se automutilează fizic sau psihic din aceleași motive?
De-asta îl plac atât de mult pe Zahavi, pentru că atunci când a formulat Principiul handicapului, a demonstrat cum oamenii și pasările și peștii și ierbivorele fac aceleași lucruri din aceleași motive.

Share

Ce simți?

razvan bulus blog - ce simtiMă gâdesc uneori la şcolile prin care am trecut. Mirosul de vopsea proaspată la fiecare 15 septembrie. Banca pe care o scrijeleam cu versuri rock. Liceul cu prozodie. Curtea cu cireşi înfloriți. Hățişurile lui Nichita, luceafărul intors al lui Barbu, treptele de lemn şi tavanul pictat. Emoția de la deschiderea catalogului – eu eram pe pagina a doua şi ştiam exact când a trecut de mine şi mă pot relaxa. Repetițiile din facultate. Trahanche oare nu ştia de Zoe şi Tipătescu? Ba da! Ba nu! Ba da! Ba nu! Poți să spui 12 versuri alexandrine dintr-o singură respirație? Sergei Eisenstein. Din nou şi din nou. Știi ce? Poți să-ți iei crucișătorul ăla și să… Și scările din Odessa la fel. Da! Cu cărucior cu tot. Alte și alte întrebări. Rebengiuc sau Liviu Ciulei?  STOP. Da, îmi amitesc. Cu plăcere. Şi cu mirare. Pentru că oricât aş scotoci prin amintiri, tot nu găsesc ceea ce caut. În nicio forma de învațământ. Nici între coperțile cu triunghiuri şi cercuri galbene ale Ivancăi  Olivotto dintr-a cincea, nici mai târziu. În anii de școală cuprinși între ”Ana are mere” și ”Cui îi e frică de Virginia Wolf” nu îmi amintesc o singură dată în care un învătator, asistent, lector sau profesor, să mă întrebe, pe mine sau vreun coleg: ce simți? Pur și simplu.
Câte un ”ce crezi” discret, câte un ”cum ți se pare” conspirativ, mai apăreau. În special la profesorii tineri. Dar un ”ce simți”… Nu. Ca și cum la școală mintea e binevenită, dar sufletul este strict interzis.
Fiecare întrebare deschisă e un punct de plecare spre nebănuite destinații. Fiecare ”ce părere ai” invită mintea să caute. Să hoinărească. Și se mai întâmpla din când în când. Dar ”ce simți”… No way! S-au ferit cu groaza celui care ar putea călca pe o mină.
Ce se poate petrece dacă întrebi un elev ce simte?
Să îți spună deschis ce simte. Un material cu care profesorul nu e familiarizat. În afara baremelor și demersurilor cuantificabile din punct de vedere didactic și pedagogic. Ba… exista riscul să se creeze un obicei ca acel copil sau – mult mai rau – întreaga clasă, să își pună aceeași întrebare. Poate ar apărea situația și implicit precedentul de a se discuta despre asta. De ce simte? Care sunt nuanțele emoționale? Înspăimântător.
Într-un univers în care se caută unicul răspuns corect la ecuații sau tehnici literare sau orice altceva navigând atent printre erori ademenitoare, a discuta despre ce simți e un fel de revoluție. E terifiant și interzis. Pentru că profesorul nu are decât două optiuni. Fie respectă orânduirea și hotărăște după cum îl taie capul: tu simți bine! tu simți prost! asumându-și riscul de a părea samavolnic și incompetent, fie pleacă de la premisa că fiecare sentiment e legitim și orbecăie în ceața unor argumentări rudimentare si contra-sistemice. Un fel de sinucidere live, la catedră.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către oameni care nu se întreabă nici pe ei înșiși asta.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către profesori narcotizați de prizonieratul călduț al normelor metodologice.
Care este teorema lui Pitagora?  – este o întrebare nevinovată. Poate fi adresată oricând. Se recomandă și adresarea prin surprindere.
De ce a ales Otilia să-l trateze astfel pe Pascalopol?  – ajunge să fie o întrebare curajoasă. A se adresa cu precauție. Se recomandă cu 5 minute înainte de recreație.
Se poate vorbi despre farmecul letal al Herulei Lucretia Vimercatti? – devine o întrebare riscantă. Doar pentru profesorii aventurieri. A se adresa rar, preferabil retoric, și întotdeauna pe propria raspundere.
Ce simți? – nu vă tăiați craca de sub picioare. A se evita cu orice preț!

Share