Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic

antrelacÎn realitate titlul de mai sus nu înseamnă nimic. Desigur, dacă insist să îi dau sensul corect, trebuie să răzbat prin stufărișul lingvistic. Cu ceva vreme în urmă, în Istoria Artei a lui Stephen Farthing, mi-a atras atenția un cuvânt: “apotropaic”. Termenul se referă la obiecte capabile să ferească purtătorul de rău, adică amuletă sau talisman. Referirea apare la pagina 87 în descrierea contextului artistic aflat pe teritoriul actual al Marii Britanii, între anii 500-1000 d.Hr. Creatorii acelor vremuri aveau tendința să ornamenteze armele sau manuscrisele cu un desen celtic, semiabstract, numit antrelac. Conform istoriei artei: ”Se crede că decorațiunile cu antrelac aveau o funcție apotropaică”. Fraza aceasta îmi tot stăruie în minte de acum doi ani de când am citit-o. Și am început sa mă joc.
În facultatea de teatru, la orele de dicție aveam tot felul de exerciții năstrușnice pentru a ajunge să pronunțăm corect diverse sunete. Îmi amintesc și acum textul pentru litera A: ”Armura arămie a asprului atrid Agamemnon, agațată asupra altarului atic, atrăgea așadar atenția armatorilor anatolieni, amici ai anticului Ahile”. Pe baza acestui exercițiu am început să potrivesc deja celebrului (în mintea mea) – antrelac apotropaic, diverse alte cuvinte dificile, care încep cu litera A. Așa am ajuns la titlul acestui articol. Dar pentru că mi-am luat prea mult avânt ludic, și nu mă lasă inima să întrerup copilul de la joacă, încerc să inventez un context în care ”Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic” să poată fi un concept funcțional. Transcrierea liberă ar fi: Neliniștea semipură a ornamentației-talisman. Admitem că antrelacul este apotropaic? Fără îndoială, o spune chiar Farthing. Iar eu îndrăznesc să adaug, privind cu atenție în carte, că fiecare model este uimitor de frumos. Și aici apare pasul dificil. În ce măsură aceasta decorațiune este înzestrată cu spaime de o anumită calitate, aidoma formelor de viață complexe? Iată cum o ia la vale povestea.
Lumea pe care o știm, cu învolburările și versanții ei, este doar o casă de papuși. Traducând ”frumos” prin ”viu” și ”urât” prin ”mortifer”, omul cu stările lui reprezintă numai oglindirea esteticii din jur. E marioneta trasă pe sfori emoționale de fiecare model estetic pe care îl întâlnește. Suntem modelați de experiențele pe care le avem, iar o parte a acestora sunt senzoriale. Dar estetica se schimbă. Uităm de Beethoven ca să ne ocupam de Beatles, apoi uitam de Beatles ca să ne ocupam de Beyonce, apoi uitam de Beyonce ca să… nu îndrăznesc să merg mai departe. Și atâta vreme cât estetica este vie, dinamică și perisabilă, iar omul îi este rob, atunci ea capătă propria orânduire. Ea înalță și osândește, acuplează, zămislește și conduce la cimitir curente, forme și genuri. Ori de câte ori o epocă estetică e la apus, ea simte colții revoluționari și flămânzi ai noilor stapâni. A fost antrelacul detronat și decapitat de arta renascentistă timpurie? Cel mai probabil, nu. A fost lăsat să supraviețuiască și să servească la masa atotputernicului Figurativ. Sute de ani. Până la marea dezlănțuire a abstractului, în secolul 20. A tăcut, a sperat și a trăit modest până în ceasul marii reînvieri. Noapte de noapte o spaimă bastardă, o neliniște născută contra naturii, din frica de moarte și speranța restaurației mutilată sub cizma Figurativului în plină dezvoltare, a hăituit antrelacul apotropaic, iar acesta nu și-a mai revenit niciodată la forma inițială. Însă frica are o energie colosală. Și fiecare clipă de teroare adunată jos în temnițe a presurizat zidurile până la explozia cea mare, pe care astăzi o numim – artă modernă. Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic a aprins fitilul big-bang-ului ale cărui comete le vedem astazi în albumele de artă. Bucăți incandescente de abstract, de concret, de naiv și de suprarealist au sărit de pe scaunele lor și intrat în coliziune. Trupurile tuturor formelor estetice s-au ciocnit brutal și s-au reformulat în hibrizii uimitori ai artei contemporane. Închide o clipă ochii și vei vedea cum pe memoria retinei îți sclipesc Miro, Egon Schiele, Pollok, Kandinski, Malevich, Klee sau Mondrian.
Antrelacului apotropaic i-a fost răzbunată fiecare lacrimă, într-un fel la care nici el nu visase.

Share

În așteptarea furtunii

furtunaBucurești, 20.09.2017, ora 17.57. Așteptăm cu toții marea furtună, anunțată pentru ora 20.00.
Doar cei întemnițați fizic experimentează prizonieratul împotriva voinței lor, noi ceilalti suntem captivii propriilor convingeri. În filmul Underground, Kusturica spune povestea lui Marko, un carismatic fără scrupule, capabil să impună unei comunităti să conviețuiască într-o pivniță și sa fabrice arme pentru un război care nu există. În realitate Marko vinde armele pentru profitul propriu, manipulând instinctul de supraviețuire al victimelor sale.
Fii sincer cu tine! Doar un minut, apoi te poți întoarce la fantasma care îți pune realitatea pe bigudiuri mici, pentru un permanent creț și alintabil. Raspunde-ți cinstit: De ce stai în acel loc pe care îl detești? De ce suporți tiradele lui nocturne? De ce îi permiți ei să te împovăreze cu sarcini care nu te privesc? Gândește-te bine, nu cumva o viziune sumbră îți poruncește: Îndura? Și glasul nu contenește: O sa ajungi pe drumuri, singur, trist, răpus. Îndură ca să nu pierzi, ca să nu te prăbușești!
Simplificate la maximum, motoarele acțiunilor noastre sunt sunt trei: eu fac asta pentru că așa îmi vine (aici includ pulsiuni de orice fel), eu fac asta ca să nu pierd (cu varianta extrema – să nu mor) și eu fac asta ca să câștig (cu varianta extrema să evoluez/prosper). Dacă întrebi un om onest și zdravăn la cap: Ce ești dispus să faci ca sa trăiești? El îți va răspunde: În limitele moralității mele, totul. Și pentru că acest impuls îl avem majoritatea, breșa de securitate în sistem rămâne în mod pervers în zona viziunii legate de pierdere/câștig. Cel care te manipulează o poate face fie parazitând viziunea ta despre pierdere, fie pe cea despre evoluție/prosperitate (juxtapun evoluția și prosperitatea pentru ca nu toată lumea o vrea pe prima, dar cu siguranță toată lumea o vrea pe cea de-a doua). Cel care te convinge că un lucru este primejdios/letal și un altul este favorabil, este cel care îți dictează acțiunile, iar tu atârni în totalitate de buna sau reaua lui credință. Mă refer la periculoșii cu litera P: părinte, primar, prieten, popă, partener, politician, președinte, profesor etc.
Mai ții minte dictonul Cogito, Ergo Sum? Este incomplet. Mai sunt trei cuvinte esențiale înainte: Dubito, Ergo Cogito. Îndoiala devine astfel un act de igienă existențială, căci doar la capătul îndoielilor vei ajunge să exiști și spiritual, nu doar biologic.
Marko i-a convins pe cei de afară că lumea e un loc oribil și că la finalul războiului vor putea duce o viață nouă. A obținut supunerea și cooperarea victimelor sale, împletind un vis frumos cu un coșmar, ambele irezistibile.
Dubito, prietene, dubito!
Ora 21.10, eu sunt de ceva vreme pe străzi, cu casca pe cap si ochelarii de protecție la ochi, iar furtuna se lasă așteptată. Nu am ieșit nici să cobesc, nici să mă simt viteaz, vreau doar să mă îndoiesc din toată inima. De răsuflările sincopate și pline de subînțeles panicard ale semenilor mei online si offline, de elanurile defetiste ale liderilor de opinie, de prevestiri stihiale care nu îmi aparțin.
Bucureștiul pustiu și încremenit mă face mai încrezător decât oricând în capacitatea mea de îndoială, mai încredințat decât oricând că pașii mei șovăielnici pisează mărunt cioburile de certitudini străine, din care se fabrica zidurile, cătușele și zăvoarele.

Share

Capătul scurt al ficțiunii

Toate acestea sunt medicamente?
– Da.
– Și trebuie să le iei pe toate?
– Da.
– Dar cum așa?
Mă privește cu ezitarea celui care nu e sigur că vrea să îmi vorbeasca. Avusese o noua criză și acum se afla acasa sub tratament. Nu era violent. Dimpotrivă. Delirurile lui aveau ceva filosofic și resemnat. Ca niște concluzii îndelung așteptate la capatul înseninabil al furtunii. Lumea lui imaginară îi dadea târcoale din când în când. Și pentru că din copilărie își luase angajamentul să spuna cuiva cu autoritate când îl vizitau vocile și imaginile, ajungea frecvent, deliberat  și conștiincios la psihiatrie.
– Se pare că doar așa pot să nu îi mai aud o vreme. Știi… am vorbit din nou cu ei.
– Cu cine?
Tace monocrom și absent.
– Cătalin, cu cine ai vorbit?
– Nu are rost. Eu o să îți spun, tu o să mă întrebi cum arată, cum le sună vocea, ce vor de la mine.
– Te înțeleg. Să știi că nu am venit să te sâcâi și eu cu aceleași lucruri. Iarta-mă, te rog. Dar înțelegi cât de neobișnuit e pentru cineva ca mine, care nu are acest al șaselea simț al tau, să priceapă spațiul atât de bogat pe care îl poți tu pipăi?
– Și aproape toți aveți o singură rezolvare. Să scurtați lumea mea până seamană cu a voastră.
– Cătălin, te-ai gândit că poate ne e teama?
– Răzvan, tu te gândești că mie nu îmi e ușor deloc să pricep cine sunt? Că foamea voastră de identitate și apartenență, la mine e un torent? Nu vreau să discutăm moralitatea de a amputa sistematic lumea mea, dar te-ai gândit la cioburile care îmi rămân după fiecare călătorie sfârșită la spital? Cioburi de idei, de gânduri, de impresii. Din când în când mi le mătură un profesionist în halat alb care habar nu are că le târâie și le zornăie pe pardoseala vie a emoțiilor mele. Și tu îmi spui că lumea taie bucăți din ficțiunea mea pentru că se teme?
Am simțit că nu puteam face nimic mai decent decât să tac.
– Razvan, tu știi cine ești?
– Da. Cred că da.
– Asta pentru că privești universul tau de la capătul scurt și suportabil al ficțiunii. Vezi tu, oamenii care trăiesc același model de nenorocire își pot oferi o uriașă alinare din a împărtăși, comenta, integra fiecare particularitate. Un joc social de tip divide et impera, cu elementele pe care le aveți voi în comun. Acolo și neputința devine un element identitar, care vă încălzește și vă ține împreuna. Ce vedeți la mine sunt demonii mici. Demonul cel mare e singurătatea demonilor mici. Ești un om fericit Razvan, pentru că faci parte din familia celor cu ficțiune scurtă.
Îmi doream cu disperare să plec. Dar știam că îl las și mai singur decât l-am gasit. Mai deznădăjduit și mai departe de orice. Trebuia să aleg repede. Am ales. Am plecat.

 

 

Share

Coșmarul

foto articol cosmarul 2În 1781 Henry Fuseli pictează Cosmarul. Nu te gândi la tine cel de azi, la tine omul modern, ca și cum ai fi singurul reper din istoria umanității, tu ești produsul acestor vremuri, cu tehnologia, educația și moravurile actuale. Gândește-te o clipă la felul în care arătau mințile și sufletele oamenilor, înainte de TV, de cinema, de electricitate. Coșmarul lui Fuseli, oripilează și excită un public virgin într-ale șocurilor plastice. Cine a mai atins coarda asta? Poate Hieronymus Bosch în Grădina Plăcerilor Lumești? Poate Saudek în pivnița lui? Acum stai cinci minute și privește lucrarea. 1… 2… 3… 4… 5… Bun! Să o luăm cu începutul. Un intelect naiv este lipsit de nuanțe. Cu ușurință împarte totul în bine și rău, în posibil și imposibil. Ca și cum lupta noastră zilnică împotriva haosului, ar fi lipsită de sens, pentru că el e deja un superman antianarhic, punând, cu o simplă bataie din gene, lucrurile la locul lor. Pentru ceilalți însă e o corvoadă permanentă. Nu pentru că lucrurile sunt greu de pus, ci pentru că nu știm întotdeauna în care din sutele de locuri posibile să le punem. Bătălia noastră nu e una a ordonării, ci a adecvarii acesteia. Fuseli dă lovitura pentru că face ceea ce contemporanul sau nu făcea decât în vis. Acolo unde avea libertatea să scurtcircuiteze trasee mentale și emoționale bine separate în starea de veghe. Personajele sunt clare: femeia adormită provocator, un incubus (conform mai multor mitologii – un demon seducator-violator, ivit la vreme de noapte) și calul orb. Fenomenală sunt însă mijloacele prin care autorul te adâncește în mister. Femeia este o victimă adormită sau se preface, bucurându-se de vizită? Incubus-ul, are o reputație proastă, însă cel din pictură pare bătrân, ezitant și timid. Îl vedem răsucind capul spre noi, terifiat de ideea că ar putea fi prins. Un pensionar acrit, care și-a luat un job part-time de agresor sexual nocturn, dar care își detestă slujba. Pentru că e grea, prost plătită, fără satisfacții și fără posibilitatea de a avansa ierarhic. Calul orb este naiv. A nimerit din greșeală într-un loc în care în năucesc mirosurile. Are curiozitatea, blândețea și buna credință unui adolescent cu retard. În contrast cu dimensiunea, cu formele generoase și cu dezinvoltura trupului drapat în alb, demonul și calul îmi par ridicoli. Cine e agresorul? Ce vrea fiecare? În asta consta forța lui Fuseli.
Dar să revenim la coșmarurile noastre. Pe scurt, aceste sunt vise oribile, în care nu știi întotdeauna ce se petrece, dar ți-e frică. În acele momente subconștientul aruncă în tine cu ce are la îndemână. Ai avut coșmaruri în care fugeai fără să știi de ce sau de cine? Ai avut coșmaruri în care erai gâtuit de spaima că vei fi prins și dat în vileag fără să îți cunoști vina? Kafka, tu ce zici? Ai avut coșmaruri care te-au excitat cumplit, frica și pulsiunile erotice fiind doua mașini de Formula 1 pe o pista prea îngustă? Ai avut cosmaruri ale prăbușirii? Ale despuierii? Ale împușcării? Ale pipăirii? Ale groazei de a rămâne captiv în coșmar? De a pierde? Uita-te pe listele cu fobii, întocmite de psihologi. Sunt sute. Am auzit de oameni suferind de Aibohphobia, adică spaima de palindromuri. Palindromul reprezintă capacitatea unui cuvânt de a se citi la fel și de la coadă la cap. Exemplu Ana, Lupul, Cuc, Cojoc, Civic, Supus, Caiac. Ce zici, ai vrea să ai o conversație liniștită, iar cel din fața ta să tresară din când în când, cu fața schimonosită, fără să îndrăznească să îți spună că Monom, Dud și Cojoc nu ar trebui rostite? Și dacă starea de veghe, cu toate batalioanele ei disciplinare nu te ferește de astfel de prădători ai sufletului, în vis, unde nu ai niciun control, de ce te miri că ai o existență atât de creativa? Cum spunea bătrânul Martin: noaptea e lungă și plină de teroare.

Share

Recunosc!

ascutitura bwSunt uneori fascinat de lucrurile cele mai banale. Care nu au nicio însemnătate pentru vieţile oamenilor. De care nu ne amintim şi care nu ne ating în niciun fel. Dar care sunt fenomenale prin ele însele. 10.10.17 -3resŢăcănitul roţii din spate de la bicicletă. Ştii? Când nu mai pedalezi şi aluneci uşor în virtutea inerţiei tac, tac, tac, tac. Sau capete de hamsii pe un capac de canal. Ochi mici aţintiţi spre găurile capacului, într-o aşteptare încordată şi tulbure, de prădător la pensie. Am văzut demult American Beauty şi tot ce-mi mai amintesc este că cineva filma o pungă luată de vânt, apoi vedea filmarea şi îi şoptea fetei de lângă el: “- Ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos?”
Dacă strecurătoarea prin care privim lumea are găurile prea mici, prea specializate, rareori ne va vizită frumosul, pentru că nu se va putea strecura în noi. Dacă le are prea largi, lumea ne va copleşi. Vom sfârşi prin a amestecă de-a valma frumosul şi restul până la resemnarea confuză în cotidian. Oare nu cumva secretul este să avem mai multe site…? Şi îndrăzneala de a le schimba între ele sistematic? Şi curajul de a ne face sufletul revolver şi de a juca din când în când ruletă rusească, învârtind strecurători cu ochii închişi, doar pentru a ne deschide lumii cu ciurul care ni se aşează întâmplător peste chip?10.10.17 -1res10.10.17 -2resTot acest preludiu este traseul meu timid către o mare mărturisire: Îmi place ascutitura de creion! Nu creionul, nu urma colorată pe hârtie, şi nu desenul. Mie îmi place valul acesta muzical, furişat pe sub lama ascuţitorii. Acolo e un univers întreg, în care încap toate corsetele baroce, toate aripile de berze aflate sus, în marea migraţie, toate învolburările Mayei Plisetskaya în Boleroul montat de Bejart, toate răsucelile mele cu un ciot de arin în mămăligă cu cârnaţi de săptămâna trecută. Să îţi cumperi o ascuţitoare cu rezervor, care strânge lemnul şi nu face mizerie, este o crimă. Acolo se fracturează, se malaxează şi se risipeşte un miracol. Eu privesc deja cu nerăbdare aici lângă tastatură, unde am cele două ascuţitori simple şi o cutie mare de creioane. E o cutie nou-nouţă.

Share

Tu pentru ce reziști?

 

Tu pentru ce rezistiTe plimbi prin pădure cu aparatul foto în mână și îți iese în cale o căprioară. Spune-mi ce simți. Spune-mi ce îți vine să faci.
Acum imaginează-ți un lup. Premisele vieții lui sunt bazate pe munca în echipa, ierarhie și familie, însă existența lui depinde în întregime de vânatoare. De a găsi, prinde, ucide și devora un alt animal. Fiecare organism cu un anumit grad de complexitate este în viață pentru că e înzestrat cu instincte și emoții pe care le percepe pozitive, plăcute, chiar euforice în contactul cu mecanismelor bazale ale asigurării vieții. Fericirea mamiferească este predestinata asa și nu altfel. Lupul va fi inundat instant de perspectiva paradisiacă a burții pline, a unei familii îndestulate și a posibilitaților de evolutie pe scara lupeasca spre o nouă poziție socială. Trebuie doar să prindă și să ucidă. El nu conține nici conceptul de etică și nici disciplina de a se abține. Căprioara îi apare în față. Ce crezi ca va simți și va face?
Acum imaginează-ți un vânător. Un om care, din cine știe ce motive, și-a instaurat în cap un sistem care îl face să se simtă bine, important, satisfacut ori de câte ori are parte de o pradă mare. Constituția minții lui nu conține excepții care să redirecționeze prin hățișurile moralității decizia de a apăsa tragaciul. Traseul e simplu și fulgerător: vad ochii-apare gândul-vine pofta-apasă degetul-pleca glonțul-cade căprioara-se umple de bucurie vânătorul. Iar după un număr x de astfel de experiențe, ca la orice adicție, circuitul devine precis și mecanic. Ce crezi ca va simți și va face?
Acum imaginează-ți un căprior. E sezonul împerecherii, iar norocul încă nu i-a surâs în pădurea nesfârșita. E chinuit de cocktailuri hormonale pe care nici nu le înțelege și nici nu le poate opri. Căprioara ii apare deoadată în față. Ce crezi ca va simți și va face?
Acum imaginează-ți puiul de căprioară. E încă mic și are nevoie de mama sa. Primăvara timpurie i-a amorțit o clipă teama de necunoscut și s-a avantat în desiș. Dar s-a ratăcit. A strigat pâna a răgușit. Apoi a alergat până la epuizare. Toate emoțiile negative de care e capabil apar și dispar ciclic sub forma strigoilor prevestitori de moarte. În acestă stare, brusc mama lui îi apare în față. Ce crezi ca va simți și va face?

Omul nu este ocolit de mecanismele bazale care îi determină existența: hrănire, înmulțire, protejarea lui și a celor apropiați, distrugerea celor ostili. Daca nu ar fi așa, atunci în marea enciclopedie a cosmosului, omul ar fi deja o inregistrare minoră la litera P (planeta Pământ), alineatul SD (specii disparute). Dar s-au diversificat și răsdiversificat atât de tare viața și mintea omului, dorințele și metodele de a le satisface încât, pe propria sa masă, acest sistem a facut implozie, scurt-circuitând și sudând anapoda fire, eliberând, amestecând și ciocnind energii care nu ar fi avut de ce să existe sau dacă existau, de ce să se întâlnească, în design-ul inițial. Mă refer acum la perioada cuprinsă intre apariția primelor cuvinte articulate și clipa în care scriu aceste rânduri. O secundă, să mă uit la ceas: este 10.02.2017, ora 16:14:51.
Pentru ca omul să poate răzbate printre pofte, febre, frici, bucurii epuizante și furii efervescente, și-a creat mai multe orânduiri. Una din ele se numește justiție. Ar fi o eroare copilărească să definim astfel: JUSTITIE = ceea ce e corect. Pentu că deși cuvantul CORECT are o muzica aparte în urechile fiecăruia el nu poate fi definit. Dar hai să ne aruncăm în necunoscut: corect = care face bine oamenilor. Dar oamenii sunt diferiți, iar optiunile infinite. Și îndreptațirea unora are de multe ori întelesul nedreptățirii altora. De aceea mă voi limita la a defini JUSTITIE = ceea ce e corect (și necesar) pentru comunitatea care dă codul. Ce e corect din punctul de vedere al fiecarei religii? Ce era corect in China medievala? Dar la palatul Regelui Soare? Dar în gulag? Dar în literatura lui Dürrenmatt? Dar la împărțeala de la Ialta? Dar în melancoliile bucolice ale lui Nea Grigore, fost contabil de CAP? Dar în Teleormanul cel de toate nopțile? Ce e corect? Ce e corect? Ce e corect în același timp pentru noi toți?
Spectacolul momentului e mai mare decât oricând. Prin complexitatea dramaturgiei, numărul de personaje și infinitele tipologii. Nici eu nu sunt insensibil. Tind catre o tabără mai degrabă decât spre cealaltă. Însă fix acum nu e important cu cine țin. Nici dacă reacțiile proprii de indignare sau speranță ajung sus pe scara mea Richter. Cu zece ani în urmă, într-un context didactic, un domn distins, al carui nume din pacate nu mi-l amitesc, mi-a spus: Când viața aruncă diverse spre tine nu râde, nu plânge și nu te văita, încearcă să înțelegi. Ideile expuse de mine în acest articol m-au urmărit în aceaste zile pline de înflacărare, privind la cele doua proteste paralele. Exclud din start acele persoane care au venit acolo din interes material. Nu stiu dacă ele exista sau nu și nu la ele mă refer. Mă intereseză doar cele care au venit din convingere. Care cred sincer ca așa e corect. Adica acele persoane care fața de constiința lor, oricât de haotică și manipulată ar fi ea, se simt și se consideră oneste. Pe acestea vreau să le înțeleg.
Justiția este de fapt: ce ne convine acum, nouă celor mulți, și seamană întrucâtva cu interesele altor mulțimi de care avem nevoie. Dar cei mulți nu pot fi toți conducatori și își aleg reprezentanți. Se numește democrație. Dar dacă unii nu vor sa aleaga nimic? Atunci conducatorii sunt alesi de cei care vor să aleaga. Dar daca dupa scrutin cei care au pierdut și cei care nu au vrut să aleagă sunt nemultumiți? Vor alți conducatori. Dar dacă cei care au câștigat vor în continuare acești conducatori? Luptă să îi păstreze. Dar dacă și conducătorii se luptă între ei? Atunci fenomenul se numeste:
Romania – februarie 2017.
Una din fotografiile mele preferate de la proteste este cu un cățel posomorât care poartă la gât un carton mare pe care scrie: Imi vine sa urlu. Acolo gasesc cea mai simplă și explicită expresie a ceea ce protestatarii din Victoriei simt. Repet, plec de la premisa că atât cei din Victoriei (pe care îi numesc în continuare Creativi, pentru că m-au uimit cu ideile, subtilitatea și diversitatea de exprimare), cât și cei de la Cotroceni (pe care îi numesc în continuare Preventivi, pentru că își apară a priori convingerile fără a le pune la îndoială sau în acord cu vremurile, logica și evolutia societății) sunt sinceri în sufletele lor. Creativii votează pentru o lume nouă (lume pur teortică, pentru că nu o au, de vreme ce va fi instaurată în viitor) practic pentru o proiectie, pentru un model. Creativii au pierdut alegerile pentru ca niciunul din liderii lor nu a fost capabil să insufle o proiectie suficient de unitară și convingatoare. Preventivii, care au câștigat alegerile, au votat pentru ca lumea pe care o cunosc să rămâna la fel și, dacă se poate, cu câțiva lei in plus în portofel. Ei păzesc ceva ce au și ce cunosc. Spaima de restart e imensă. Creativii nu au ce păzi, ei trebuie întâi să curețe și apoi să construiască, iar pentru asta nu au fost suficienți. Practic driverul major al Creativului la alegeri a fost: ma duc să demolez această lume veche care nu e a mea și apoi să făuresc un nouă, iar al Preventivului a fost: ma duc pentru că mi-e frică de o lume nouă în care nu voi mai fi suficient de bun și pentru care nu am nici chef și nici instrumente să devin mai bun. În termeni bazali, copilărești, la care în realitate se și recurge, Creativul gândește: Vreau o mama nouă, pentru că iubirea acesteia este puțină și de proastă calitate ceea ce mă târăște în nefericire. Știu cum vreau să arate și merg să mi-o construiesc. Preventivul gândește: eu știu că mama mea e rea, dar alta nu am și o aleg această pentru că eu vreau să cred că ma iubește din când în când. Nu, nu vreau o mamă nouă, fabricată de Creativi, pentru că aceea nu ma va iubi deloc așa cum sunt eu și cum îmi place să trăiesc.
Orice interacțiune între oameni are nevoie de un limbaj, cum arta are o gramatică sau limba are cuvinte, și bătălia Creativi-Preventivi are propriile conventii. Ea devine spectaculoasă, haotică și imprevizibilă amestecînd viziuni asupra bunăstării cu morală personală și coduri penale în vigoare, la nivel vizibil, adăugând frici, vise, orgolii, interese, deznadejdi, la nivel invizibil. Butonul cel mai sensibil al Creativului este fantasma viitorul sumbru într-o lume care deși ar fi putut să fie buna, a fost sfârtecată și înfulecată hulpav de inamic. Coșmar de elf reumatic în peșteri umede, retras din fața hoardelor de orci. Coșmar cu atât mai insuportabil cu cât Creativii au călătorit peste mări și țări, au citit, au văzut, au comparat și căpătat o viziune concretă asupra unei lumi ideale.
Butonul cel mai sensibil al Preventivului este instinctul de supraviețuire. El este magnetizat cu butade verificate, care au umplut de mult firida în care la un om echilibrat se plăsmuiesc îndoielile. Preventivul nu are nevoie de studii sau sfaturi, că știe el mai bine.  Traseul: dubito erg cogito, cogito ergo sum – este fracturat. Preventivul se autoreduce la sum. El vrea doar să fie. Preventivul e o victima, cea mai frecventă victima a scurtăturii. Nu cred că există în societatea românească multe capcane atât de adânci și ireversibile precum mirajul scurtăturii. Cu sprijinul neprecupețit al mass-media, românii sunt expuși la acestă cursă de șoareci clipă de clipă.
Ce dacă ai studii precare, poate ai noroc și, pe scurtătură, ajungi înalt demnitar sau măcar primar. Uite câte cazuri există. Ce daca ai fost condamnat, uite câți au avut noroc și acum sunt așa de sus. Ce dacă nu știi să ții corect lingura și habar nu ai cum ajunge supa din ea in gură fără zgomot, dacă dai și tu peste unul sus-pus, te măriți și apoi, trai neneacă.
Multe vise de căpătuială pe ușa din spate otrăvesc somnul Preventivului care nici în ruptul capului nu ar vrea închis chepengul parvenirii lui. De aceea el se apară… preventiv. Lupta celor două lumi e de fapt o luptă contra sau pentru posibilitatea de a o lua pe scurtătură. Lupta între cicliști de performanță pe șoselele însorite ale unei justiții clare și ireversibile și cercetași abili prin crângurile aromate ale unei justiții pline de surprize și oportunități.
Noi toți știm aceste lucruri, dar ceea ce poate fi invocat instituțional este doar codul penal. Legea care ar trebui să fie matematică umanizată,  unificatoarea societății către un standard comportamental, sfârșește prin a fi  literatură stufoasă cu deghizări aritmetice. Acestă iarnă fierbinte ne-o dovedește din plin. Acum totul e la cald, totul se transformă. Căprioara e aceeași, dar nimeni nu o privește la fel. Cu toții numesc ceea ce văd căprioară, pentru că asa e convenția de limbaj, deși fiecare vede și simte cu totul altceva. Ceva pentru foamea și viziunea lui despre viitor. Fiind absolut sigur că doar ceea ce el și ai lui văd este o căprioară. Ceva pentru care merită să lupte și să reziste. Tu pentru ce reziști?

Share

Mulțumesc Leonard Cohen!

Telecaster si umbra - coverExistă în fiecare dintre noi o lume numai a lui. O lume fragilă și bine adăpostită de toti ceilalți. O lume pe care nu o descuie niciun jurământ de prietenie, nicio taină de căsătorie, nici promisiuni, nici rugăminți, nici hotărâri judecătorești. Acolo suntem prăbușiți între așchii de vise, copii și nemuritori, supereroi destrămați de zborul la joasa altitudine peste crestele secundelor aspre din viețile noastre. Și păzim această lume cu toată îndârjirea. Dacă ceva merită întreaga noastră admirație, acel lucru este curajul. Forța aceea care te determină să faci așa cum simți și să arăți ce conții, în ciuda tuturor avertismentelor educaționale și sociale.
Leonard, lumea ta interioară e atât de plină, încat nu a putut fi întrecută decât de generozitatea și curajul cu care ne-ai invitat înăuntru. Sunt deja 20 de ani de cand m-ai primit printre versuri și nu am înțeles niciodată de ce mi-ai îngăduit să rămân, însă mi-a fost teamă sa întreb, pentru că acolo mă simțeam acasă și mă cutremura ideea de a pune în discuție legitimitatea prezenței mele printre gândurile tale. Fiecare dans până la capătul iubirii, fiecare sclipire de viată secretă, fiecare amant, amant, amant, fiecare alexandră pe fugă, fiecare vals, sunt ale mele atât cât am putut fi eu demn de ele. La concertele tale din București am înteles că nu aveai nevoie să strigi, pentru că șopteai ca nimeni altul, că nu aveai nevoie să dansezi și să fugi printre spectatori, pentru ca știai să ne privești în ochi, că nu îți trebuiau artificii pe scenă pentru că un drapaj uriaș de pânză neagră îți însuflețea muzica în bătaia vântului.
Există un paradox al cărnii de pe noi. Singura care oferă certitudinea banală a morții e și singura care oferă o incertitudine mult mai interesantă. Trupul acela nimicit, a adăpostit vreo urma de spirit, sau doar fiziologie? Palmele calde au pus carămizi una peste cealaltă sau doar au cărat furculița la gura? Știu Leonard, că nu te vei supăra pe mine dacă îți spun că acum gândul îmi zboară la Zamolxe, la episodul în care mulțimea pestriță îl lovea cu pietre, însetată să ucida omul, pentru a rămâne doar cu zeul. I-au grăbit fărâmițarea oaselor pentru a se putea ruga la supraomenesc. Au călcat în picioare, cu dinții încleștați, pentru a avea la ce îngenunchia cu maxilarele tremurânde. Cum au fost pietrele lor, Leonard? De azi nu mă voi mai teme că te-aș putea pierde, pentru că azi ai facut pasul final. Bun venit!
Și încă ceva: nu ți-am mulțumit până acum așa cum se cuvine, pentru că erai încă muritor, iar eu nu fusesem ocolit de tremurul oaselor și de răceala bolovanului pe care l-am strâns în mâna stângă.
Multumesc Leonard!

Share

Flacără în vânt

Cioran spunea că muzica este timp sonor.
Practic momentele petrecute în compania unor sunete care te mișcă reprezintă o bucățică luminoasa din viața ta.

Vine de departe. În liniște. Se insinuează înainte de a se auzi. Ca avalanșa la care privești mut de admirație până când ajunge lângă tine. Sunete fine, suflate, picteză liniștea încăperii mele. Tușe desaturate care privesc în urma pensulei. Apoi ritmul, înfășurat în mici incizii vocale, decorează liniștea pentru intrarea lui Tilo. E aici. Tilo e aici. La început spune puțin: ”Lumina caldă a lumânării/Afară la ușă/Luptând pentru strălucire și căldură/Flacăra mică a vieții mele/O flacără în vânt”. Eine Flamme im Wind. Eine Flamme im Wind. Eine Flamme im Wind. Un ecou al sensurilor alunecă peste orchestrație și ajunge până la mine. Poezia se lupta cu muzica. E o bătalie elegantă de scrimeri care se iubesc într-atât încat fiecare își dorește în secret să câștige celălalt, fără a îndrăzni să-l insulte prin renunțare. Eine Flamme im Wind.
Vreau să rămân acolo, dar grilajul ritmului mă duce mai departe.
Există două muzici. Cea care se aude şi cea care se transfigurează din cuvinte: stridența râsului din oglindă, răsuflarea care se stinge în întuneric, forme în iarnă și chemari care aprind noaptea și speranțe sub nămeți de tăcere. Monotonie și liniște și încremenire. Tilo nu-si variază prea mult intonația pentru a nu distrage atenția de la sensuri. Practic atmosfera vine din înțelesurile cuvintelor, nu din glasul care le rostește. Ritmul crește, tropăie și apoi se rupe și se recompune.
Forma îmi devine o parte a nopții și ochi străini ard răni pe pielea mea. Și îmi cresc dorurile și speranțele în mijlocul furtunii. Dar zăpada dansează în jurul flăcării și scânteia i se tocește. Nu mai e caldură și corpul mi-e înfrânt de gheață și lumina îmi dispare.
Tilo încheie povestea la fel de ritmic: trupul inert și plin de dorințe înflăcărate, cu brațele deschise și zâmbet împietrit, se ridică deasura neputințelor pe treptele de gheață ale definitivei sale prăbușiri. Mein Körper liegt regungslos im Schnee… Mein Körper liegt regungslos im Schnee…

E doar o melodie, vei spune. Și ai dreptate. Ca multe altele, vei spune. Și ai dreptate. Dar locurile în care mă poate duce pe mine o face mult. Mult mai mult.

Share

Cișmigiul încremenirii

Există un Cișmigiu al elegiei. Cu versurile din liceu agățate în ramuri. Un Cișmigiu în care ”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”.
Există un Cișmigiu al apusurilor pe tabla de șah. Cu umbrele prelungi, care descriu silueta reginei și a nebunilor. Cu chipuri bătrâne și pulovere tricotate, sub care mai tresare amintirea zilelor în care tinerețea se confunda cu nemurirea.
Există un Cișmigiu al săruturilor. Al buzelor febrile adolescentine și ezitante. Al buzelor ferme, cărora li se cuvine. Al buzelor absente și abia atinse. Al buzelor vântului și apei de la tâșnitoare.
Există un Cișmigiu al copiilor. Dacă ești atent, după liniștea bruscă poți ghici cu ușurință că în Rotonda Scriitorilor jocul de-a v-ați-ascunselea e în toi. Că Ina ține ochii închiși după gardul viu, iar lui Andrei îi sare inima de emoția jocului, în spatele lui Alecsandri.
Există un Cișmigiu al însingurării. În noptile de vară în care cauți cu lanterna evantaie de Ginko Biloba lânga debarcader.
Există un Cișmigiu al plimbarilor pe apă. Cu tangaje poetice și miros de alge.
Există un Cișmigiu al lalelelor. În marile descătușuri de primăvara. În care visarea de-a lungul șirurilor galbene și roșii durează de la Primărie până la Cetate.
Există și un Cișmigiu al păsărilor și unul al câinilor și unul al găștilor spărgătoare de semințe și unul al leagănelor și unul al patinatorilor și unul al miresmelor și unul al caniculei și unul al târgului de Craciun cu vin fiert și castane coapte și unul al drumurilor zilnice către metrou.
Cismigiul incremenirii-foto resEste 19 ianuarie 2016. În aceasta dimineață am descoperit un alt Cișmigiu. Aparte. Străin, mut, bogat și atât de drag. Un Cișmigiu al încremenirii calde.
O dimineață însorită, în care fiecare din cele minus 14 grade Celsius surâde condescendent luminii calde dinspre răsărit, la capătul unei ninsori de poveste.

Share

Masaru Emoto mi-a vorbit despre tine. Doar 75%.

razvan bulus - masaru emoto vorbeste despre tineMasaru Emoto este japonezul care îngheață apa și îi studiază cristalele la microscop. Dar nu oricum. Ia apă pură, îi spune cuvinte frumoase, îi arată imagini pozitive și îi oferă experiențe agreabile în termeni omenești. Îi fotografiază apoi cristalele. În etapa a doua a experimentului ia apă, îi strigă cuvinte grele, o insultă și o stresează. Apoi îi fotografiază cristalele. Rezultatele sunt extraordinare. În ciuda acestora Emoto a fost criticat și apoi desființat de către comunitatea științifică.
Pentru că ești compus din 75% apă, îți proun să îl pui la încercare pe Emoto într-un experiment în două etape. Pentru acuratețea testului nu ai voie să fii însoțit de nimeni pe tot parcursul acestuia. Atentie! Necesită dedicare, disciplină și efort, ca orice experiment serios. Ai nevoie de câte o zi liberă pentru fiecare etapă și un mic buget.

Etapa 1
Te trezești natural. Fără ceas. Când va dori corpul. Nu te grabi! Pune în geantă un timbru poștal și căștile, ai grijă să ai net pe telefon,  îmbracă-te frumos, dar confortabil pentru mers pe jos, aranjează-te cum îți place și mergi la micul dejun în oraș. În locul acela în care îți dorești de mult să mergi. Ai grijă la un detaliu care ți-a plăcut în mod special. Poate fi biscuitul servit la cafea, poate fi geometria flaconului de piper, poate fi zâmbetul chelnerului sau poșeta doamnei de vis-a-vis. Mergi apoi să vezi Muzeul Zambaccian. În sala mare de jos, sub scară se află o pictură mică de Grigorescu. O fată țese într-o încăpere întunecoasă. Notează-ți un singur detaliu care îți place. Nu te grăbi. La plecare cumpără o carte poștală de la muzeu. Foarte important! Telefonul închis.. Nu trebuie să te sune nimeni. Fără apeluri, fără știri, informații, social media etc. Plimbă-te apoi jumătate de oră prin Herăstrău. Găsește detaliul care îți place. Ia-o agale spre centrul vechi. Aviatorilor, Lascăr Catargiu, Magheru, dreapta pe Enescu, stânga pe Victoriei. Până la Cercul Militar. Intră câteva minute pentru expozițiile de acolo. Dacă pictorul e prezent intră în vorbă cu el despre subiectele lucrărilor, întreabă-l ce îl inspiră, felicită-l și mergi mai departe. Gândește-te la amănuntul care ți-a plăcut. În centrul istoric intră la Hanul cu Tei și caută un instrument de scris de o culoare despre care nu știai că există. Mergi pe Lipscani, Blănari, Covaci, Smârdan și Franceză. Intră într-un loc discret și elegant pentru dejun. După masă caută pe net un citat din Lucian Blaga, scrie-l cu instrumentul cel nou pe cartea postală. Doar citatul, atât. Semnează-te, timbreaz-o și scrie destinatarul. Acesta trebuie să fie cineva cu care nu ai mai luat legatura de cel puțin un an. Cineva care te cunoaște și care va înțelege foarte clar că e de la tine. Ai grijă ca în cursul zilei să o expediezi. Mergi la Carturești Carusel și răsfoiește câteva minute un album de călătorii sau de minuni ale naturii. Ia un taxi până în parcul Carol. Acolo, într-un loc retras, îți pui căștile, închizi ochii și asculți de pe Youtube  Nothing without you de Vienna Teng sau Concertul pentru vioară în La minor de Bach. Nu deschizi ochii până la ultima notă. Reține amănuntul preferat. Înapoi în centru. Cumpără dintr-o librărie un volum de poezie. Alege doar unul din următorii autori: Shakespeare, Dante, Coșbuc, Esenin, Neruda, Poe, sau Baudelaire. Deschide cartea la întâmplare. Citește cu atenție pagina din dreapta. Notează ce ți-a placut. Rupe acea pagină și pune-o la gunoi. Intră în prima florărie. Ia o floare mică și preseaz-o în carte în locul paginii rupte. Mergi la cină într-un loc elegant din zona Amzei sau Icoanei. Acasă scrie ce îți amintești din detalii placute. Adormi citind poeme din cartea cea nouă. Cu grijă să nu îți cadă floarea din ea.

Etapa 2
Te trezești devreme. Cu o sonerie violentă. Nu mănânci, nu te speli, machezi, piepteni, nimic. Te îmbraci cu haine din coșul cu rufe pentru spălat. Foarte important! Trebuie să te strângă ceva: chiloții, ciorapii sau să te bată pantofii. Fugi la metrou și mergi la stația Republica. Te plimbi pe-acolo o jumătate de oră. Pleci doar după ce întrebi un trecător de unde poți cumpăra semințe de floare prăjite. Cumperi de la magazinul indicat. Dacă nu au, cauți până găsești. Mergi cu transportul de suprafață până la stația de metrou Apărătorii Patriei și te așezi acolo pe-o bancă sau pe bordură. Mănânci semințe minimum 10 minute. Ce faci cu cojile te privește. O iei pe jos până la mall-ul Grand Arena de lângă Hornbach Berceni. La ultimul etaj mergi la un fast-food și mănânci. E important să mănânci mult. Până simți că nu mai poți. Ia taxiul și mergi în centrul vechi. În taxi fă-i șoferului o bucurie și comentează cu el de cel puțin două ori cât de prost conduc unii. Divagațiile pesimiste despre  incompetență și corupție sunt binevenite. Pe drum roagă-l să oprească la un chioșc să îti iei o bere. Urci în taxi și cobori imediat spunându-i că berea e o porcărie. E caldă și e altă marcă decât voiai. Mergi și schimbă berea. Dacă muzica din taxi îți place, roagă șoferul să o închidă. Dacă nu îți place, roagă-l să o dea mai tare. Mergi în Cișmigiu, găsește o baltă și afundă-ți vârful pantofului în ea până simți că iei apă la ciorap. Poți pleca din parc doar după ce intri în vorbă cu cineva în vârstă. Subiecte permise: politică recentă, dezastre naturale, pericole globale, poluare, reaua credință a autorităților. Mergi și stai la o coadă. Când ajungi la rând spui că te-ai săturat, renunți bombănind și pleci privind lumea cu subînțeles. Te duci in Dragonul Rosu. Cu ce transport public vrei tu. Trebuie să cumperi ceva chicios: un bibelou, o sabie de plastic, un parfum ieftin cu pipetă. Ce vrei. Mergi acasă flămând și întâi telefonezi unei rude care te calcă pe nervi. Vorbești cu ea minimum cincisprezece minute. Apoi mănânci ce gasești în frigider. Tot în cantitate mare. În timpul mesei deschizi televizorul și radioul în același timp. Bei berea cumpărată mai devreme. Caldă, bineînțeles. Suni la compania de telefonie să le spui că esti nemultumit de servicii. Dar nu explicit. Așa, vag. Că e prea scump, că te gândești să renunți, că… le închizi brusc telefonul. Apoi te culci direct. Lasă că te speli mâine.

 

Share