Noaptea în care mi s-a făcut frică

_RGB6870

Anne-Sophie Mutter cântă Brahms. Chiar aici, în colțul foii mele albe. Dacă înclin putin stiloul, o pot atinge.  În cameră e cald, dar eu nu îmi simt nici măcar pulsul care o ia la goană. Trag cu ochiul. Anne nu e singură. Lângă ea Maximilian Hornung lasă teatral capul pe spate și deschide ochii, pe care în închide apoi treptat, pe măsură ce privirea îi alunecă în jos pe coardele violoncelului. Într-una din provocatoarele ei rochii cu spatele gol, Anne articulează viguros colțul gurii ori de câte ori muzica o împinge către marginea prăpastiei. E un adevărat spectacol senzual modul în care Brahms o ademenște și apoi o înfrânează, promițându-i desfrânări. La fiecare tresărire, buchetul de flori roșii brodat în partea de jos a rochiei se înfioară și el. Tulburarea mea e din ce în ce mai mare. Așez mai bine telefonul lângă foaie, apoi îl pun pe foaie, ca muzica să îmi curgă direct în text. Stiu că am intrat cu bocancii nămoliti ai cuvintelor mele peste ceva atât de frumos. Însă tremur și simt o imensă nevoie de cuvinte.

_RGB6917
”Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane
Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,
Eu, crunt ciuntit, ce nu pot să mă-nfoi
Pe lâng-o nimfă legănată-n șolduri;
Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel
Decât privindu-mi umbra lungă-n soare
Și cugetând la strâmbăciunea mea.
Deci, cum nu pot fi nici curtezan, nici rege
Mi-am pus în gând să fiu un ticălos,
Urând huzurul zilelor de azi.
Urzeli am înnodat, prepusuri grele,
Prin bete profeții scorneli și vise,
Pe rege și pe Clarence, frații mei,
La ură să-i asmut, mistuitoare.”

Shakespeare – Richard al III-lea

În facultatea de teatru spectacolele care m-au mișcat cel mai tare erau cele pe care colegii mei le construiau atât de bine, încât nu mi le puteam scoate din minte. Pentru un examen, colegul meu Marius Ghiță, a ales acest monolog al lui Shakespeare. Repetam în sala mare a facultații, profa de actorie stătea la catedra amplasată lângă ușă, iar scena era de fapt mijocul încăperii. Noi pe margine așteptam să intre Marius în cameră, să-i vedem personajul. A apărut încet, fără să ezite și rotind conspirativ capul în toate părțile, avansa către mijocul camerei. Marius nu mergea, se târâia cu un picior înțepenit, sprijinindu-se într-o coadă de mătură pe care probabil o găsise prin baia scolii. Bățul mârâia pe parchet, iar el bocănea apăsat la fiecare pas, cu piciorul cel bun. Nu se grăbea, știa să mărească suspansul. Doza textul pe mișcarea scenică și își tot privea piciorul beteag. În momentul de maximă tensiune, Marius, a început să își izbească piciorul țeapăn cu coada aia de mătură. Sunetul ne-a împietrit. Nu mai era clar dacă suntem în fața lui Glouchester și se cuvine să tăcem sau trebiue să sărim și să îi luam ciomagul din mână până nu se rănește. Monologul s-a încheiat repede. Marius a ieșit din scenă lăsându-mă tăcut multă vreme.

Azi m-am gândit la el, deși nu am vorbit de la terminarea facultății. Și mi-am dat singur o temă grea. O fotografie al cărei proces de realizare să-mi imprime totul. Și patima și frica și împietrirea și tumultul și vaierul și muzica și parchetul trosnit și căldura și frigul și mirosul de lemn și sunetul sufocat și visarea și măcinarea.

Cu cateva săptămâni în urmă cumprasem o vioară veche de pe OLX. Nefuncțională, dar completă. Nu stiam exact de ce o iau, însă voiam să o folosesc într-un proiect fotografic pe viitor. Am cumparat-o noaptea într-o stație de tramvai, de pe Virtuții, pentru că  pe-acolo locuia vânzătorul. Acasă, la lumină, am constat că instrumentul avusese  gâtul rupt și reparat. Cele trei cuie care țineau bucățile împreună făceau din ea un fel de creație a lui Victor Frankenstein. Am tras cu arcușul pe corzi. Era prima dată în viață când făceam asta. Vioara a gemut. Atât de tare încât m-a surprins. Am tras din nou. Alt strigăt. Am tras pe două corzi deodata. Două guri își zbierau neputința. Revelația m-a năucit. Nu fusese  construită de Frankenstein, ci de Shakespeare. Era Gloucester, cel ce a devenit mai târziu Richard al III-lea. Era monstrul genial, pe cat de mutilat, pe atât de lucid. Îl țineam în mână pe Richard. Eu, îl țineam în mână pe Richard. Am pus vioara în bibliotecă și am așteptat. Nu aveam nici cea mai mică idee ce se va întâmpla cu ea. Știam doar ca o voi implica într-o fotografie semnificativă pentru mine.
Azi după prânz toate piesele acestui puzzle au căpătat sens. Am facut un foc mare. Era întuneric, foarte umed și rece. Am pus vioara pe foc. A început să se mistuie uimitor de repede. Corzile aflate în tensiune au sărit odată cu arderea lemnului care le tinea. Au cedat cu scrâșnet scurt. Erau ultimele ei sunete.
Am privit pană la final, apoi am intrat în casă, am deschis Brahms-ul pe Youtube și m-am apucat de scris. Cu inima și mintea la Anne în rochia neagră cu spatele gol și la ochii ei închiși, la Richard și la domnul acela blând de pe OLX, la Marius Ghită și la dogoarea flăcării pe chipul meu, la umezeala rece de pe ceafă și la geamătul final al corzilor. Toate se insinuează în mine ca în fantasticul tulbure al lui Eliade. Dar scriu. Și tot scriu și ascult încordat și mă uit la Anne și scriu și nu mă opresc pentru că doar așa simt că pot împiedica ceva… nu stiu ce… ceva ce trebuie neapărat împiedicat.

Share

2 thoughts on “Noaptea în care mi s-a făcut frică

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>