Mulțumesc Leonard Cohen!

Telecaster si umbra - coverExistă în fiecare dintre noi o lume numai a lui. O lume fragilă și bine adăpostită de toti ceilalți. O lume pe care nu o descuie niciun jurământ de prietenie, nicio taină de căsătorie, nici promisiuni, nici rugăminți, nici hotărâri judecătorești. Acolo suntem prăbușiți între așchii de vise, copii și nemuritori, supereroi destrămați de zborul la joasa altitudine peste crestele secundelor aspre din viețile noastre. Și păzim această lume cu toată îndârjirea. Dacă ceva merită întreaga noastră admirație, acel lucru este curajul. Forța aceea care te determină să faci așa cum simți și să arăți ce conții, în ciuda tuturor avertismentelor educaționale și sociale.
Leonard, lumea ta interioară e atât de plină, încat nu a putut fi întrecută decât de generozitatea și curajul cu care ne-ai invitat înăuntru. Sunt deja 20 de ani de cand m-ai primit printre versuri și nu am înțeles niciodată de ce mi-ai îngăduit să rămân, însă mi-a fost teamă sa întreb, pentru că acolo mă simțeam acasă și mă cutremura ideea de a pune în discuție legitimitatea prezenței mele printre gândurile tale. Fiecare dans până la capătul iubirii, fiecare sclipire de viată secretă, fiecare amant, amant, amant, fiecare alexandră pe fugă, fiecare vals, sunt ale mele atât cât am putut fi eu demn de ele. La concertele tale din București am înteles că nu aveai nevoie să strigi, pentru că șopteai ca nimeni altul, că nu aveai nevoie să dansezi și să fugi printre spectatori, pentru ca știai să ne privești în ochi, că nu îți trebuiau artificii pe scenă pentru că un drapaj uriaș de pânză neagră îți însuflețea muzica în bătaia vântului.
Există un paradox al cărnii de pe noi. Singura care oferă certitudinea banală a morții e și singura care oferă o incertitudine mult mai interesantă. Trupul acela nimicit, a adăpostit vreo urma de spirit, sau doar fiziologie? Palmele calde au pus carămizi una peste cealaltă sau doar au cărat furculița la gura? Știu Leonard, că nu te vei supăra pe mine dacă îți spun că acum gândul îmi zboară la Zamolxe, la episodul în care mulțimea pestriță îl lovea cu pietre, însetată să ucida omul, pentru a rămâne doar cu zeul. I-au grăbit fărâmițarea oaselor pentru a se putea ruga la supraomenesc. Au călcat în picioare, cu dinții încleștați, pentru a avea la ce îngenunchia cu maxilarele tremurânde. Cum au fost pietrele lor, Leonard? De azi nu mă voi mai teme că te-aș putea pierde, pentru că azi ai facut pasul final. Bun venit!
Și încă ceva: nu ți-am mulțumit până acum așa cum se cuvine, pentru că erai încă muritor, iar eu nu fusesem ocolit de tremurul oaselor și de răceala bolovanului pe care l-am strâns în mâna stângă.
Multumesc Leonard!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>