Jandarmii din/tre noi

_RGB7636 resE deja luni 13 august. S-a încheiat un weekend fierbinte, petrecut seară de seară în Piata Victoriei. Oricât ar fi de mare tentația atitudinilor radicale, rezist. Fantasme cu politicieni abuzivi și corupți, măturați în zori de un Deus Ex Machina avem mulți dintre noi. Toate filmele și cărțile în care personajul negativ suferă o fractură de destin și devine pozitiv sunt emoționante, dar ele rămân filme și cărți. Nu cred că răii vor deveni buni și nu aștept din senin apariția măturii celei mari, întru îndestularea sufletească a norodului. Lucian Boia, în cartea – ”Un joc fără reguli – Despre imprevizibilitatea istoriei”, pleacă de la o premisă fermă și greu de admis de către cei care nu au depașit etapa gândirii magice, și anume că istoria este adesea un capriciu al hazardului, independent de voința individului sau a maselor. Autorul mai face o precizare, la fel de greu de digerat, și anume că tot ceea ce noi numim istorie trebuie scrisă cu i mic, pentru că nu reprezintă trecutul, ci doar proiecția noastră asupra trecutului, o poveste ciufulită de lungile și oportunele răstălmăciri pe care i-a fost dat să le parcurgă. Istoria, scrisă cu i mare, reprezintă faptele reale, pe care în intimitatea lor, nimeni nu le cunoaște. Din necesitatea Istoriei și nu al istoriei, am ieșit în stradă. Ca să vad cu ochii mei.
Am privit chipurile oamenilor și le-am admirat determinarea, am văzut furia celor ce se îndârjesc nedreptății și am zâmbit complice la surâsul amar al celor cu pancarte subtile. Am tras adânc în piept gaz lacrimogen și am fugit cu ochii roșii pe bulevard, la câțiva metri de locul unde obișnuim să mergem la vernisaje și ale carui ferestre oglindeau acum flăcări prelungi de la copacii incendiați în față. Urmărit de norul alb și usturător, de oameni panicați în vacarm și disperare, înțelegeam că aceste clipe nu seamănă cu nimic din ce trăisem până atunci. Aceste trei nopți au fost mai semnificative pentru mine decât scenele prezentate repetitiv pe canalele de știri, de opiniile avizate și declarațiile mai-marilor momentului. Departe de mine intenția de a descifra sensurile evenimentelor, marile capcane, manipulări și interese. În tot acest marasm, mie mi-a atras atenția un lucru. De ce mulțimea îi privește pe jandarmi ca pe călăi naționali în vreme ce autoritățile îi prezintă pe jandarmi drept eroi naționali? Cum sunt ei de fapt? Nu îmi îngădui naivitatea de a nu înțelege nevoia de propagandă a fiecărei tabere, propagandă din care fiecare speră să aprindă fitilul exploziei decisive, să pună capăt favorabil acestui război de uzură început în duminica urnelor fatidice. Însă ceea ce mă interesează cu adevărat este un mecanism marginal, la scara conflictului de vineri seara, dar semnificativ ca fenomen în sine. Și anume, cum apar în rândul forțelor de ordine, bătăușii de plăcere. Cei care îți trag bastoane, deși ești pașnic și ai mâinile ridicate deasupra capului. Cei care îți dau cu gaz lacrimogen direct în față pentru că pui întrebări prea insistente. Cei care te lovesc deși știu că ești acolo în calitate de jurnalist. Îmi vine greu să cred că o mare ședință coordonată politic a stabilit:
– La acest miting, este esențial, ca printre obiectivele cunoscute, să mai îndeplinim unul – să lovim câți demonstranți putem. Vă uitați atent în mulțime și dacă vrunu are față nașpa, dacă se uită chiorâș, dacă vă aduce aminte de unchiul Costel care vă urechea când erați mici, jap! câteva bastoane. Atenție, nu multe. Între doua și patru. Trei ar fi ideal. Și nu în cap, că întrăm la alte-alea. Asa, cum spuneam, le trageți numărul stabilit de bastoane. Dacă face gură, putem suplimenta cu încă două, hai, maxim trei. Ăia așezați la pământ pot fi loviți tot așa, de două-trei ori.
– Păi de ce șefu, că sunt gata anihilați?
– Taci mă, și fă ce-ți spun! Ce, parcă nu știu io că o să vă înfierbântați și o să vreți să mai dați câteva? Mai bine să stabilim acum o limită, ca să nu dați cu nemiluita. Spre binele victimei o zic.
– Șefu, da să dăm tare?
– Regulamentu nu prevede. Dai cât te lasă inima. Da vezi să nu-l schilodești rău, așa, mai cumpătat.
Deși secvența propagării acestei informări este irezistibilă, mi-e greu să cred în ea. Revin însă la dilema inițială: bucuria bătăușului talentat. A celui căruia îi crește pulsul și i se luminează chipul, în minisecunda glorioasă a spamelor celui lovit. Să fie vorba de banali sociopați în uniformă? Atâția la un loc? Acestă soluție ar simplifica nepermis de mult rezolvarea dilemei mele. Mi-am amintit brusc de cartea Psihologia Minciunii a lui Scott Peck. O lucrare excelentă, care încearcă să explice originile și dezvoltarea răului omenesc, de esență pură. Acolo am aflat de masacrul May Lai. Pe scurt, în 16 martie 1968 soldații americani din Compania C, batalionul 1, regimentul 20 infanterie, ucid, violează și mutilează în Vietnam sute de civili neînarmați, majoritatea bătrâni, femei si copii, aparținând zonei numite May Lai. Analiza lui Peck se concentrează pe întrebarea: de ce simpli soldați, prinși într-un război nedorit, oameni care anterior fuseseră poștași, lăptari, agricultori, mecanici sau aveau orice altă profesie pașnică, apăsaseră trăgaciul, din nou și din nou. E prea interesantă analiza lui Peck, ca s-o stric eu oferind concluziile. Iată însă că în această seară mi-am amintit de ea.
Am fost la cel de-al treilea protest cosecutiv și i-am privit cu atenție pe jandarmi. Unul târa un picior, vădit încurcat de acest beteșug. Altul era permanent încordat și morocănos. Cele câteva fete încotoșmănate cu toate elementele de protecție erau neobișnuit de mici, atente și alerte. Unii nu mai aveau pistol deloc, alți îl purtau în toc legat cu o sârmă creață. Un uscățiv înalt cu ochelari se ciondănea cu un protestatar mai insistent. Un domn în vârstă, cu un steag în mâna stângă trecea pe lângă cordon și bătea ușor palma cu fiecare jandarm în parte. Nu îl refuzau. Întindeau discret mâna spre ai face bătrânului o bucurie. Erau tineri și vizibil stingheriți de gestul cel firesc și probabil interzis, dar nu îl puteau refuza. O domnișoară ofilită, în sandale și colanți zglobii – roșu cu negru, pe al cărei chip se putea citi fiecare noapte de club cu fetele, se ducea din jandarm în jandarm cu telefonul aprins, ca să își facă selfie cu fiecare dintre ei. Unii o acceptau în silă, alții priveau în altă parte, alții îi strigau de-a dreptul:
– Treceți doamnă în rând! Acolo cu toată lumea! Nu aveți voie să vă apropiați așa mult. Ea se posomora brusc, devenea înțepată și le striga ceva legat de drepturi și altele. Am vazut namile mustăcioase și țanțoșe pe care abia le mai încăpea echipamentul din dotare. Nu sunt anti-mustață, însă oricăt de mult ar fi împământenit Salvador Dali și Friedrich Nietzsche onoarea celebrei decorațiuni masculine, vedetele din ambele tabere ale celui de-al doilea razboi mondial i-au asociat o reputație proastă. Ce să mai zic de zilele noastre…
Am văzut între jandarmi priviri curioase, care emanau preocupări inteligente, oameni pe care mi i-am imaginat citind, răsfoind albume foto sau uitându-se la filme de artă. Am văzut multe uniforme la fel puse pe multi oameni diferiti.
Să lovești un agresor care îți pune viața în primejdie este în sine un lucru dificil și terifiant pentru cei mai mulți dintre noi, dar să  pocnești cu plăcere pe cel calm, înarmat doar cu lanterna telefonului mobil, să o faci în mod repetat și temeinic? Prin ce metodă se desprind, dintre mii de oameni în uniformă, dintre cei care au oscilat candva între a deveni învățători sau tâmplari sau magazioneri sau sportivi sau secretari sau medici veterinari sau șoferi de camion sau fabricanți de înghețată sau cântăreți sau fotografi, unii care, fie și pentru câteva clipe, devin bătăuși surâzători? E o particularitate latentă, o genă antisocială, un morb timorat care abia așteaptă condiții prielnice să se manifeste sau e altceva? Ce e? Vreau oare să aflu?

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>