Capătul scurt al ficțiunii

Toate acestea sunt medicamente?
– Da.
– Și trebuie să le iei pe toate?
– Da.
– Dar cum așa?
Mă privește cu ezitarea celui care nu e sigur că vrea să îmi vorbeasca. Avusese o noua criză și acum se afla acasa sub tratament. Nu era violent. Dimpotrivă. Delirurile lui aveau ceva filosofic și resemnat. Ca niște concluzii îndelung așteptate la capatul înseninabil al furtunii. Lumea lui imaginară îi dadea târcoale din când în când. Și pentru că din copilărie își luase angajamentul să spuna cuiva cu autoritate când îl vizitau vocile și imaginile, ajungea frecvent, deliberat  și conștiincios la psihiatrie.
– Se pare că doar așa pot să nu îi mai aud o vreme. Știi… am vorbit din nou cu ei.
– Cu cine?
Tace monocrom și absent.
– Cătalin, cu cine ai vorbit?
– Nu are rost. Eu o să îți spun, tu o să mă întrebi cum arată, cum le sună vocea, ce vor de la mine.
– Te înțeleg. Să știi că nu am venit să te sâcâi și eu cu aceleași lucruri. Iarta-mă, te rog. Dar înțelegi cât de neobișnuit e pentru cineva ca mine, care nu are acest al șaselea simț al tau, să priceapă spațiul atât de bogat pe care îl poți tu pipăi?
– Și aproape toți aveți o singură rezolvare. Să scurtați lumea mea până seamană cu a voastră.
– Cătălin, te-ai gândit că poate ne e teama?
– Răzvan, tu te gândești că mie nu îmi e ușor deloc să pricep cine sunt? Că foamea voastră de identitate și apartenență, la mine e un torent? Nu vreau să discutăm moralitatea de a amputa sistematic lumea mea, dar te-ai gândit la cioburile care îmi rămân după fiecare călătorie sfârșită la spital? Cioburi de idei, de gânduri, de impresii. Din când în când mi le mătură un profesionist în halat alb care habar nu are că le târâie și le zornăie pe pardoseala vie a emoțiilor mele. Și tu îmi spui că lumea taie bucăți din ficțiunea mea pentru că se teme?
Am simțit că nu puteam face nimic mai decent decât să tac.
– Razvan, tu știi cine ești?
– Da. Cred că da.
– Asta pentru că privești universul tau de la capătul scurt și suportabil al ficțiunii. Vezi tu, oamenii care trăiesc același model de nenorocire își pot oferi o uriașă alinare din a împărtăși, comenta, integra fiecare particularitate. Un joc social de tip divide et impera, cu elementele pe care le aveți voi în comun. Acolo și neputința devine un element identitar, care vă încălzește și vă ține împreuna. Ce vedeți la mine sunt demonii mici. Demonul cel mare e singurătatea demonilor mici. Ești un om fericit Razvan, pentru că faci parte din familia celor cu ficțiune scurtă.
Îmi doream cu disperare să plec. Dar știam că îl las și mai singur decât l-am gasit. Mai deznădăjduit și mai departe de orice. Trebuia să aleg repede. Am ales. Am plecat.

 

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>