Până la ora albastră

– Ce vezi dincolo de potecă?
– Văd… flori de câmp.
– Atât?
– Văd… urme de bocanci.
– Doar atât?
– Văd sclipind frunzele de fag.
– Copacul e departe. Aici aproape.
– Văd… o corabie cu pânze.
Zâmbetul ei mic, de copil care ţine ceva în pumnul strâns la spate, îmi dădea de înţeles că în jocul acesta, de-a v-aţi ascunselea printre gânduri, nu eram singur. Şi ea continua:
– E mică. Mică de tot. E cât o brioşă.
– Da! Şi navighează încet spre miazăzi.
– Vezi… uite cum florile i se apleacă în faţă şi se ridică la loc în urma ei.
– Cred că vine de departe.
– Îţi mai aduci aminte când era tot câmpul plin de corăbii?
– Bineînţeles… E aşa în fiecare vară.
– Acum sunt  din ce în ce mai puţine.ora albastra
– Pentru că noi suntem mai mari.
– Te rog, nu spune asta.
– Pentru că noi suntem mai departe.
– Nici asta.
– Pentru că suntem mai grăbiţi şi ne e din ce în ce mai teamă că am putea să călcăm pe ele.
– Daaa, mi-a şoptit la ureche. Să nu te audă. O să se sperie şi o să dispară.
– Am aflat de undeva că atunci când nu ne mai temem că le-am putea lovi, corăbii multe, multe vor umple câmpul.
– Da, dar trebuie să fim pregătiţi. Să ştim deja să mergem când se vor arăta. Dă-mi mâna. Şi mă prindea uşor de podul palmei şi mă călăuzea peste pajişte. Acolo exersam mersul printre corăbii, până la ora albastră. La început eram amândoi mai stângaci. Apoi am învăţat să mergem. Apoi să dansăm. În aşteptarea corăbiilor.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>