Hitler – un dictator cu umor

Der Untergang – filmul lui Oliver Hirschbiegel lansat in 2004. Ultimele momente ale lui Hitler în buncărul din Berlin. Bruno Ganz construiește magistral figura  dictatorului la apus. 11 ani mai târziu mă gandesc la acest film dintr-un unghi anume. Exista o scenă celebră, aceea în care lui Hitler i se aduce la cunostința că inamicul e la portile Berlinului, iar ultima speranța – contraatacul lui Steiner – nu mai este posibil. Hitler explodează. Furia loveste ca șrapnelul. Brutal, zgomotos, continuu. Mai-marii războiului transpiră abundent. Stâng din dinți. Încearcă să intervină. Furtuna îi îngenunchează. Ofițeri, secretare și Eva Braun, asculta împietriți in antecamera, ce se aude prin ușă. Mai slabă de înger, o domnișoară izbucnește în plâns. Gravitatea momentului e imensă și totul se stinge cu un Hitler prăbușit, care abia mai poate exclama: Războiul este pierdut!
De la lansarea filmului Youtube-ul s-a umplut de parodii ale acestei secvențe de 4 minute. Unele mai reușite, altele mai puțin inspirate. Subiecte diverse ale vremurilor noastre: alegeri, rezultate sportive, decizii politice, personaje mondene, sunt întinse pe această scenă, ca într-un pat al lui Procust. Unele chiar au haz. Dialogul neasteptat pus în gura personajului dezlanțuit, derizoriul problematicii sau limbajul creeaza surpriză și penibil.
Există parodii în română, engleză etc. Pare un fenomen internațional.

De ce? De ce fix aceast fragment cinematografic suscită atâta interes și într-o asemnea directie? Poate pentru că stresul este incapabil de un traseu liniar. Doar de unul circular. Dacă tensiunea e prea mare, cade în extrema cealaltă. Cade în ridicol. Oricine se ia prea tare în serios riscă să nu mai poată fi luat în serios de ceilalți. Ca un balon care, umflat permanent, sfârșește prin a se sparge zgomotos. Iar cum în mințile noastre pericolul și plăcerea locuiesc una lânga alta, ce poate fi atât de tentant ca bășcalia la adresa cuiva puternic, periculos și morocănos? Practic gravitatea exagerată creează o presiune greu de suportat. Și pocnește. La extrema cealaltă se află râsul necontrolat, eliberator și isteric.

Oare notorietatea negativă a lui Hitler are și ea o participațiune la crearea hazului? Ar avea acelasi efect și:
Un Dracula octogenar cu dureri atroce de dinți, la coadă la casa de pensii?
Un Stalin la pescuit, în maieu cu gaurele și pantaloni scurți, deprimat că prinde doar hamsii?
Un Torquemada bolnav de Alzheimer, târât de prieteni la concert la Marilyn Manson?
Hazul e ceva privat. Determinat cultural, genetic, pe alte cai… Dar dacă intervin constrângerea, pericolul și grotescul? … Surpriză!
Voi ați vazut la înmormântari oameni care-și mușcau obrajii ca să nu-i pufnească râsul?_MG_5665bwa

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>