Mulţi artişti, din diverse domenii, au fost fascinaţi de fotografie. De puterea acesteia de a aseza de-a latul ochilor, sau mai bine zis de-a latul minţii si fanteziei privitorului (caci ochi reprezinta doar un instrument), un fragment de realitate.

Cu greu ne putem gândi la o lume lipsita de fotografie. O lume in care singurul parcurs al amintirilor vizuale este cel ancestral: vad, inţeleg, simt; trece timpul, imaginea se destramă lent, încep sa ma îndoiesc de amintire; a disparut. Oare iubim fotografia şi pentru ca împiedica acest proces? Pentru că amintirile şi trăirile noastre perisabile capătă iluzia nemuririi?

Edgar Allan Poe a fost încântat de aparţia fotografiei. Deşi la vremea sa nu se numea înca fotografie, ci daguerrotip, după numele inventatorului – Louis Jacques Mande Daguerre -, deşi era departe de nivelul tehnic al imaginilor de astazi, Poe a numit-o

cel mai important si probabil cel mai extraordinar triumf al ştiintei moderne.

La fel ca şi cea a lui Poe, lumea noastra interioara s-a schimbat la aparitia imaginii fixate pe metal, sticla, film, hartie sau pixeli.

Printre avantajele evidente derivate din daguerrotip, putem menţiona că, prin mijocirea acestuia, înălţimi inaccesibile pot fi, în multe cazuri, obţinute de îndata, din moment ce permite o perspectivă absolută a obiectelor în asemenea de situaţii si astfel desenele unei harţi corecte a lunii vor fi realizate imediat, de vreme ce razele acestui astru sunt apreciate de placa fotosensibila.

Edgar Allan Poe

Alaltăieri am privit soarele de sub o frunza. O geometrie complicată si proaspătă era acolo. Şi va rămâne.

Pentru că am apăsat pe declanşator.