Nu-l plac pe Klimt.
Nu sunt bun la a mă adapta. La a mă convinge că adevărul comun multora e garantat şi valoros. Costul acestei neputinţe nu e niciodată mic.
Am plecat de la premisa ca problema e a mea. Uneori mintea traduce noţiuni greu de îndurat, gen: “sunt incapabil sa înteleg” în noţiuni mai suportabile, gen: “nu îmi place”. Cumva Klimt însuşi nu e străin de înstrăinarea mea de el, pentru că spune:
“Dacă cineva vrea să afle ceva despre mine ca artist, pot doar să-l sfătuiesc să-mi privească temeinic şi atent tablourile şi să caute în ele răspunsul la întrebarea: cine sunt şi ce vreau”.
Da, Gustav, e problema mea! Însă cheia de lectură pe care mi-o propui e mai degrabă o uşă încuiată decat o cheie; şi cu greu o pot lua în serios.
M-am uitat la “Portretul Adelei Bloch-Bauer I”. Înca o dată. Aceeaşi impresie: o Adelă resemnată mă priveşte absent, prizonieră în rochia ei grea, aurie si opulenta.
Sonja Knips, uşor jenată, îmi transmite disconfortul buchetului pe care i l-ai urcat în spinare. Nu îndrazneşte să se vaite că o strânge rama tabloului. Nu acum, cand ştie ce a păţit Danae.
Gustav, ochii Sonjei sunt uimitori. Cu greu mă pot uita în alta parte.
Întorc pagina. Alte şi alte elemente repetitive curg de-a lungul pletelor si rochiilor fluidizate. Uneori mi-e teama că n-ai depaşit complet anii copilăriei modeste, în care tatăl tău, se straduia să te facă aurar. Ştiu că nu îmi vei ierta această indiscreţie de mahala. Ar fi cu neputintă. Mai ales acum, dupa ce Hans Tietze nu s-a sfiit să ne spună:
“Oamenii, dar în special femeile, au fost total copleşiţi de forţa lui Klimt – în compania lui se putea simţi forţa elementară a Pământului.”
“Sărutul”, sufocat printre elemente decorative îşi căzneşte tandreţea ca să încapă sub tavanul apăsător al tabloului. Da… Tipic.
Klimt – vizionarul mi se desluşeşte abia în “Moarte şi viată”. Aici ai dat lovitura. Voluptatea de pe faţa rigida a morţii nu e uşor de uitat. Senzaţia de aproape, macabru, frustrant şi implacabil.
Aş putea să mă opresc aici. Să ramân cu gustul discret al acestei reuşite de a mă apropia de tine un pas. Ar fi însă nedrept faţă de mine. Faţă de toate momentele în care te-am displacut.
Pe curând, Gustav! Sau, mai bine, pe niciodată! Deocamdată.
Mulţi artişti, din diverse domenii, au fost fascinaţi de fotografie. De puterea acesteia de a aseza de-a latul ochilor, sau mai bine zis de-a latul minţii si fanteziei privitorului (caci ochi reprezinta doar un instrument), un fragment de realitate.