Fotografii au tendința de a se împărți în două tabere. Pasionații de instantanee (image takers), care asigură nemurirea clipei și cei care elaborează vizualul din imagine pas cu pas, de la idee la produsul finit – (image makers). Dar să stăm puțin de vorbă cu trei dintre ei, un vânator, un regizor și un nehotărât. Să le spunem: Mihai, Adrian și Radu.
– Mihai, povestește-ne, te rog, cum construiești tu un cadru fotografic.
– Construiesc? Eu nu construiesc nimic. Totul e spontan. Un act cinegetic. Eu urmăresc subiectul. Dacă o ia la dreapta pe Lipscani, îi ies înainte la BNR. Și acolo trag. Bam! Am dinainte pregatite focala, ISO, diafragma, tot. Dacă nu îmi place lumina, îl urmaresc în Villacrosse și trag acolo sau cand iese în Victoriei. Fotografia ține de stare. De decizii concentrate în clipiere de pleoape. Bresson? Momentul decisiv? Stii tu. Milisecunda aia în care vezi surâsul perfect sau ceva stă să bubuie sau ea zice ”Da” și îi dau lacrimile sau mâinile cele mici freamată în timp ce rup ambalajul cadoului de sub brad. Momente, înțelegi? Momente. Ce să construiesc? Mă aflu pur și simplu acolo și trag. Cum ziceam, Bam! O mare fotografie e un mare moment imortalizat perfect.
– Mihai, înainte să faci Bam, ai spus ca te preocupi de setari.
– Da, observ lumina, aleg un interval ISO, aleg o diafragma, verific DOF-ul și apoi pândesc.
– Deci tu te pregatești înainte, bucurându-te de viteza de decizie pe care ți-o conferă experiența. Premeditezi.
– Păi cum altfel? Da.
– Iei și hotărâri de compoziție, știu și eu… reframing, contrapunct, aranjare în fundal?
– De bună seamă. Uneori, în fața unui fundal perfect, care poate fi un zid frumos colorat sau linia de fugă a unei străzi înguste sau orice altceva mă inspiră, aștept subiectul să intre singur și neștiutor în capcana încadraturii mele.
– Și ziceai, Mihai, că nu construiești?
– Credeam că te referi să le aduc de-acasă și să le pun cu mâna în cadru. Dacă în abordarea mea ți se pare că eu construiesc, fie, dar eu nu consider că fac asta. Pur și simplu mă păstrez în formă pentru a observa și a surprinde.
– Bine spus – a observa și a surprinde. Dar de ce o faci?
– De ce? Pentru că nanosecunda aceea care aliniază ochiul, creierul, lumina, scena și subiectul, ca șă cităm din clasici, e glorioasă și e a mea.
– Un soi de climax al potrivelii.
– Da, dacă vrei tu să îi spui așa…
– Bucuria o simți când declanșezi sau când vezi poza pe display?
– De cele mai multe ori e concomitent. Începe odată cu click-ul și continuă cu sau fără vizualizarea imediată a imaginii.
– Și cum știi că îți va plăcea, dacă nu o vezi imediat?
– Am ajuns să stiu din momentul declanșării dacă îmi va plăcea sau nu. Cred că după suficient antrenament știi când ai dat lovitura.
– E interesant că îți descrii procesul de creație în termeni războinici: lovitură, împuscătură, capcană. Și puțin paradoxal, pentru ca folosești termeni mortiferi pentru pentru imortalizare. Scuze, era doar o observație care mi-a trecut acum prin cap. Nu contează. Tu vezi fotografia ca pe un surogat necesar satifacerii nevoii de eroism?
– Eroism? Nu-i cam mult? Dar, întrebarea mă pune oricum pe gânduri. Răzvan, tu ai senzatia că sunt un Chuck Norris cu obturator? Un lunetist captiv în convenții urbane, pitit între focale și timpi de expunere?
– Nu știu Mihai, tu să îmi spui.
– O să mă gândesc.
– Adrian, tu cum îți construiești fotografia?
– Corect spus, construiești. Port în mine frânturi de vizual care nu îmi dau pace. Lumina dintr-un cadru de Kurosawa sau o geometrie aspirată în treacăt de la Mondrian. Le iau și le transplantez în spațiul rece, al unei gări ruginite pâna la os. Gasesc înăuntrul meu volutele unui șiret încrețit de-a latul cutelor de piele care prind brusc tremurul răsăritului, după o noapte transpirată de remușcările și deznădejdile marilor nepotriviri de a doua zi. Eu nu pozez, eu țes, la un gherghef mare fantasme care uneori își găsesc viața vizibilă în fotografiile mele. E o punere în scenă.
– De ce o faci?
– Fotografia?
– Da. De ce mai faci click, de vreme ce climaxul tău artistic s-a petrecut deja mental sub forma unei imagini?
– Știu și eu? Poate pentru că vreau să îmi amintesc. Sau să arăt mai departe. Sau să nu ajung mai târziu să mă îndoiesc de ceea ce mi-am închipuit. Sau să văd dacă posibilitățile mele tehnice țin pasul cu imaginația. Sau… Habar n-am.
– Plăcerea ta cea mare, Adrian, rămâne în coliziunea de idei, nu în imaginea foto, corect?
– Da. Pentru că închipuirea alunecă în conștient pe o tubulatură lubrifiată cu euforie. Poți tu poza așa ceva? Însă cum unii țin jurnale de vise, eu, când îmi este la îndemână, stropesc muțenia pixelilor cu oniricul meu gălăgios.
– Și îți iese la fel ca în gând?
– Nu prea. Mijoacele tehnice ale realității sunt ridicole pe lângă cele ale imaginarului.
– Atunci când fotografiezi, te bucuri de neprevăzut? O umbră nouă, mai senzuală decât era în mintea ta? O privire mai pătrunzătoare? Un zâmbet mai proaspăt în lumina cea veche?
– Cu siguranță. Fiecare fotografie a mea, oricât de regizată ar fi, invită accidentalul estetic. Se lasă sedusă de neprevăzut.
– Ți s-a întâmplat să ai în camera foto imagini mai bune decât erau inițial în minte?
– Mai bune – da, mai tulburătoare – nu. Știi și tu Razvan că frumusețea e în ochii celui care privește și, aș îndrăzni să adaug, spasmul e în lung-metrajele celui care le visează.
– Da. Cam asa.
– Tu ce zici, Radu?
– Ce să mai zic? M-ați zăpăcit de tot. E fotografia vânătoare sau regie? Și dacă ar fi să aleg, ce să aleg?
– Eu cred că ai ales deja, doar că nu știi. Privește puțin la argumentele fiecăruia. Ți se pare că sunt ireconciliabile?
– Asta mă zăpăcește de fapt, că nu pricep de unde pornește regia și unde se termină vânătoarea. Sau invers.
– Avantajul începătorului. Are mintea proaspătă pentru contemplarea opțiunilor.
– Răzvan, eu vreau să fotografiez, nu să contemplu opțiuni. Pot să încep fără să fiu în vreo gașcă?
– Cred, Radu, că oricât de mare ar fi nevoia de identitate fotografică, în viața reală, regizorul care pândește în codrii imaginației e la fel de fericit ca vânătorul care cade în visare după fundalul perfect și lumina de poveste. Pentru că arta vizuală e mult mai elastică decăt ne căznim noi să o restrângem ca sa o putem cuprinde.