– La cine?
– La soacra lui Bruegel. Pieter Brugel cel Batran, pictorul. Te gândești la ea?
– Uneori. Din pacate nu foarte des, pentru ca îmi petrec destul de mult timp gândindu-mă la dischinezia biliară a unui vecin al primarului din Scornicești, la pisica lui Max Planck, nu aia mare, aia mică și la felul în care mă stropesc de fiecare dată când încerc să bag whiskey în savarină. Pur și simplu alunecă pe canelurile pilastrului de frișcă, cel care ține deschisă scoica însiropată, scurgându-se apoi, de-a lungul postamentului buretos. Pune-te puțin în locul meu. Tu ai mai avea timp pentru soacra lui Bruegel?
– Eu te-am întrebat serios.
– Noooo, haida-de. Serios? De soacră-sa? De ce?
– Noi privim deseori un om important ca pe o forță extrasă din orice fel de context. Un personaj separat de lumea obișnuită printr-un soi de celofan aseptic prin care vede totul, poate pipăi, dar care nu are contact real cu nimic.
– De acord. Orice om e înrădăcinat undeva, e produsul mediului său, presărat cu urmele nenumăratelor întâlniri cu diversitatea, infuzat cu IQ-ul propriu și voința personală, distilat permanent în ceva inefabil, numit destin, nu-i așa?
– Ba da, teoria devenirii unui om, deși nu atât de sclipicios cum o prezinți tu, o știm cu toții. Eu la altceva mă refeream.
– La ce?
– Mă tot preocupă o întrebare, ce ar fi devenit Bruegel fără soacră-sa?
– Cum adică? De ce e soacră-sa așa importantă? E vreun stâlp al casniciei lui, sau cum?
– A, tu nu știi cine e soacră-sa.
– Nu. Cine e?
– E Mayken Verhulst.
– Și cine e Mayken Verhulst?
– Una dintre cele mai valoroase miniaturiste din Țările de Jos. Cea de la care Breugel cel Bătrân a învățat o parte semnificativă din ceea ce îl identifică drept un expert al detaliilor, a miilor de elemente mărunte care-i fac tablourile copleșitoare.
– Și cum făceau? Îi dădea soacra meditații sau cum?
– Come on! Poți mai bine de-atât, dar pentru că m-a întristat atitudinea ta ireverențioasă față de Mayken Verhust, te pedepsesc răpindu-ți plăcerea de descoperi pas cu pas metoda, adică ti-o spun pe șleau: Bruegel, ca tânăr ucenic al lui Pieter Coecke van Aelst era instruit atât de maestrul său cât și de soția acestuia, Mayken Verhulst.
– Dacă înțeleg corect, Bruegel își începe studiile sub influența unui cuplu ilustru de artiști și la un moment dat se căsătorește cu fiica acestora.
– Da, dar nu imediat. Ucenicia începe în 1545 iar căsătoria are loc în 1563, mult după ce se tânărul se desprinsese de începuturi.
– Ei, stii cum e, chipul la care visezi îți străbat amintirile peste timp. Poate că natura familiară a casei lui Coecke și îndrumările neprecupețite ale nevesti-sii, dar mai ales prezența diafană a fiicei acestora, un minut la vreme de zi ,aducând în atelier pensulele părinților, apoi o clipă la vreme de seară, în cadrul ferestrei, cu bluza de noapte înfiorată de adierile calde la asfințit, toate acestea erau paradisul secret al tânărului Pieter, naufragiat în furtunile pubertății.
– Tot ce se poate. Vezi, de-asta iubim amândoi imaginația, pentru că ne putem aventura acolo unde Pieter n-a fost de fapt niciodată și, la nevoie, putem da vina pe el pentru factura călătoriei.
– Apropo. Ai revazut recent pictura lui ”Coțofana de pe spanzuratoare”?
– Nu recent, dar o știu.
– M-am tot uitat la ea zilele astea, nu te frapează ceva?
– Compozitional mă uimește amplasarea centrală a coțofanei, care în acest caz nu o prejudiciază cu nimic. Dimpotriva.
– Da, asta e remarcabil, la fel de remarcabil ca faptul că a ales cotofană și nu altă pasăre, dar iată la ce ma refeream. Îți dau un indiciu: ce anume din această pictură îl strigă nume pe Maurits Escher?
– Ce? Ce legatură poate fi între o pictură realizată în 1568 și un grafician din secolul 20?
– Uită-te bine la spânzurătoare! Deschide netul și hai să vedem. Asa. Ce zici?
– Wow, linia bazei spânzurătorii și linia trunchiului de sus, pe care stă coțofana, nu numai că nu sunt paralele, dar privite de sus se intersectează în cruce. Iar în apropiere se află o altă cruce din lemn, ca să ai cu ce compara.
– Da. Și pentru că acest efect e greu de cuprins cu mintea, pare să răsucească puțin spațiul, pe măsură ce ochii ne aluneca de-a lungul spânzurătorii. E 3D? E în miscare aparentă? E Escher?
– Cu indulgență, pentru că în vreme ce la Bruegel, aceasta spânzurătoare este perfect posibilă în lumea reală, la Escher spațiul 3D este supus conventiilor 2D cu mult dincolo de granițele neposibilului. Dar, fie, sunt de acord, în felul în care prezinți lucrurile îmi amintesc de Escher. Despre asta voiai să vorbim, de o spânzurătoare strâmbă?
– Nu, dar am vrut să te îndepărtez un pic de soacra lui Brugel, ca să văd dacă reziști. Acum sunt multumit. Te rog, continua. Ce a mai facut mareț?
– În afara faptului ca era o artistă excepțională? Că a educat un deschizător de drumuri? Că s-a ocupat de educația artistică a celor doi fii ai lui Bruegel, Pieter cel Tânăr și Jan cel Bătrân? Că practic, fără să premediteze, a pus umărul la clădirea unei formule artistice noi? În afara acestor lucruri?
– Da, în afara lor.
– Te las sa cauți singur. Așa, că m-am supărat.
– Ok. Am o idee care te va înveseli. Soția lui Bruegel cum se numea?
– Mayken Coeke.
– Tot Mayken, ca pe mamă-sa? Să vezi ce încurcătură. Asa. Ne închipuim că tu ești Brugel cel Bătrân, eu prietenul tău, că fiii tăi se numesc Pieter și Jan, iar soacră-ta este Mayken Verhulst. Mergem la tine acasă și ne comportăm în acest scenariu. O întrebăm pe bătrână ce a mai desenat azi, dacă cei mici și-au făcut lecțiile la miniaturism și dacă azi au liber la acuarelă, de-astea….
– Auzi, în primul rând nu te pune cu soacră-mea! În al doilea rând, având în vedere că soacra lui Breugel a murit la 30 de ani după el, nu am niciun chef de astfel de glume. Hai să glumim cu soacră-ta. Aceeași versiune.
– Nu, că a mea nu ține la bancuri. Dar la mine acasă tot te invit. Am savarine.
– D-alea indopate cu whiskey?
– Aș vrea eu. D-alea ocolite cu whiskey.
– Bun și-așa.