O conduc înapoi acasă. Ne plimbăm pe o alee lungă și pustie la capătul careia soarele a coborât într-un frunziș.
În spun brusc:
– Creeaza ceva. Acum!
Din tonul meu a înţeles că vorbesc foarte serios. Se blochează. Un val de neputință îi înroşeşte ochii. Mă priveşte cu furie, ca şi când aş fi călcat-o pe pantoful alb de prinţesă cu bocancii mei prafuiţi. Trăiește drama celui care încercă să ascundă un handicap sufletesc și se vede brusc dat în vileag.
– Dar… dar eu… eu nu…
– Tu nu, ce?
– Nu-mi iese. Nu-mi vine nimic în minte. Nu…
– Simți teama?
– Nu. De ce? Teamă? Nu…
– Simți teama?
– Nu e ce crezi tu…
– Simți teama?
– DA! Mi-e frică! Asta voiai să auzi? Ei bine, mi-e frică! Nu teamă, frică! Înțelegi? Frică! Frică! Frică!
Tac şi o las să repete de cate ori are nevoie. Să exorcizeze frica de a recunoaște că îi este frică.
– De ce te temi?
– Că o sa iasă o porcarie. D-aia! Eu nu sunt creativă și dacă ma scoți din ale mele iese o porcărie.
– Prin porcărie te referi la ceva lipsit de valoare?
– De valoare, de sclipire de…
– Valoare pentru cine?
– Valoare punct.
– Universală?
– Da, da, da.
– Într-o lume în care unii scriu de la dreapta și alții de la stânga? În care oamenii au atâtea culori? Atâția zei? Atâtea vise?
– …
– Privesc uneori mirat şi naiv la tendinţa oamenilor de a trata creativitatea foarte radical. Eu nu sunt creativ, tu eşti, etc. Ca la un examen cu admis / respins. Cum ar fi dacă ai face ceva cu valoare doar pentru tine și atât?
– Dar eu îmi doresc lucruri normale.
– Şi eu.
– Lucruri pe care le vor și ceilalți. Dacă are valoare pentru mine, are și pentru ei.
– Stai putin! Spune-mi ceva ce doar tu găsești valoros. Ce nimeni altcineva nu prețuiește.
– …
– Nu te grăbi!
– Nu am așa ceva. Tot ce îmi place mie place și altora.
– Îi cunoști personal pe cei cărora le plac aceste lucruri?
– Nu… ba da.
– Abia asta ar trebui să te sperie. Pe mine m-ar înspăimânta.
– Păi, de ce?
– Pentru că ai învațat de la alții ce trebuie să îți placă. Și de fapt nimic nu e al tau.
– Pentru că nu ai avut prea des sentimentul descoperirii. Cutremurul emoțional al insight-ului. Ceva ce crește în tine doar pentru că tu exiști în forma ta unică. Ceva ce nu este posibil fără tine. Ai vrea asta?
– Da! Și ochii i s-au înroșit mai tare. O năvălesc amintirile atâtor nopți în care se gândea cum ar fi dacă. Dacă s-ar putea instala în creativitate ca în submarinul Capitanului Nemo pentru zeci de mii de leghe.
– Creativitatea se antrenează. Și are nevoie de câteva lucruri. E ca la gătit. Mai întâi îți trebuie multe ingrediente. Cu cât mai multe cu atât mai bine. Asiatice, mediteraneene, nordice, arabe, africane. Aceasta este cunoasterea. Apoi îți trebuie echipamente și utilaje de bucatarie: aragazuri, veselă, instrumente. Aceasta este motorul, exercițiul mental al creativității. Apoi îți trebuie știința potrivirii lor , a cantităților, a temperaturilor, a timpilor de fierbere, de coagulare, de macerare, de infuzare, de coacere, de creștere, de rumenire. Aceasta este experiența combinării ideilor. Și în ultimul rând îți trebuie curajul de a greși. Acesta este cel mai important. Toti au ingrediente, unelte și cunoștințe de gătit. Dar îi paralizează spaima de a face… cum ai zis tu : porcării.
– Vrei să spui că și altora le e frică la fel?
– Da.
– Şi ce-i de facut?
– La început gatește prost. Cât de prost poți. Propune-ţi cel puţin execrabilul.
– Sună a mare risipă de…
– Sună, dar nu e. Fiecare porcărie este o ocazie să te întrebi de ce. Să îți raspunzi, să cauți, să trăiești insight-ul. Să te scuturi de ce ți-au spus ei pentru a face în sfârșit loc în tine pentru tine. Să te aduci pe tine acasă.
– …
– Dacă îți spun să creezi ceva te blochezi pentru că sunt prea multe opțiuni. Dar dacă îți spun să creezi ceva din plastilină, care sa aibă legatură cu oceanul, și să fie roșu, ce faci?
– Un far din plastilină.
– Cum arată?
– E un far mic, are o cutie rotundă, susţinută pe un stâlp de piatră. Are jos o intrare scundă, e suplu şi poate fi ţinut în palmă.
– Cât ți-a trebuit până să îți apară imaginea? O secundă?
– Mai puţin.
– Şi în clipa în care imaginea farului era deja clară în mintea ta, ce ai simțit?
– Euforie.
– Da. Insight-ul ajunge dinaintea noastră plutind pe un pârâiaș de euforie.
– Mai vreau! Zi-mi să mai creez ceva! Te rog!
– Toate la vremea lor. Vrei să creezi din nou, ca să simți la fel?
– Da. Da. Da.
– Toate la vremea lor.
– Şi se termină așa brusc? Abia am început explorarea creativității.
– Dimpotrivă. Tocmai am terminat. Am terminat începutul. Dar după cum ti-am spus…
– Daaa, stiu! Toate la timpul lor. De ce taci?
– Mă gândesc la Joe Dassin. Şi la vara lui indiană.
– De ce?
– Pentru că el cânta despre tine. Uită-te în fereastra aceea. Te vezi? Spunea: „Cu rochia ta lungă păreai o acuarelă de Marie Laurencin”.
Îi zâmbesc şi plec. Ea intră în casă fredonând încet: On ira où tu voudras, quand tu voudras / Et l’on s’aimera encore, lorsque l’amour sera mort / Toute la vie sera pareille à ce matin / Aux couleurs de l’été indien.
Aleea miroase a tei și umbrele lungi ale copacilor dispar pe măsură ce ora aurie deschide drum crepusculului.