În calitate de regizor, Dustin Hoffman povestește un fragment din viața (a)tipică a locatarilor Casei Beecham – azil pentru muzicieni la pensie. Conacul impresionant, imaginea multicoloră, jovialitatea, farsele și energia personajelor te fac să pierzi din vedere vârsta acestora. Traseul narativ este presărat ici-colo cu un Alzheimer, o ruptură de șold sau un leșin, pentru a păstra credibilitatea spatiului. Tipologiile precise: aristocratul rigid, octogenarul lasciv, doamna înfumurată, se ciocnesc, se atrag, se resping stârnind haz.  Miza centrală a filmului, aceea de a mai cânta o dată pe scenă cvartetul din Rigoletto, în formula care i-a consacrat, pusă în lumina neputinței și a stadiului de îmbătrânire al artiștilor, devine o aventură. Un film despre iertare și recăpătarea demnitătii în ciuda tuturor previziunilor. O imagine optimistă și frumos învaluită într-o coloană sonoră al carei elan se ia la întrecere cu optimismul artiștilor.