P.T.S.D. (Post-traumatic stress disorder) – Stresul post-traumatic (conform Clinicii Mayo) reprezintă o tulburare mentală declanşată de un eveniment înspăimâtător trăit sau văzut. Simptomele pot include amintiri bruşte, coşmaruri şi anxietăţi severe, precum şi gânduri incontrolabile despre eveniment. Aceste simptome produc grave probleme sociale, profesionale şi relaţionale, prin:  amintiri nedorite legate de evenimentul traumatic, incapacitatea de a trăi emotii pozitive, senzatia ca evenimentul se petrece din nou, vise tulburătoare, blocaj emoţional şi gânduri de sinucidere.

Ceva atât de grav poate fi frumos? Nu! Însă metoda de expresie da; în poemul „Întoarcerea lui Ulise” de Radu Gyr.

Dacă nu v-aţi gândit la Odiseu în acest mod, veţi avea aceeaşi surpriză ca şi mine. Acesta este adus printre noi epuizat şi în stare de şoc, Radu Gyr având grijă să respecte strict fişa Clinicii Mayo. Iar faptul ca eroul îşi povesteşte drama la persoana întâi este cu atât mai emoţionant.

Ajuns acasă, târăşte după el ororile razboiului. Fiecare luptă, un prilej traumatic. Fiecare amintire, o rană. Tulburarea este atât de gravă încat nimic din lucrurile importante nu îl mai mişca. Nici preţuirea, nici prietenia, nici dragostea. Ulise, cel care evada de la vrăjitoare şi ciclopi, sfârşeşte prin a fi prizonierul lor, într-o lume terifiantă a amintirilor. Un străin de sine. De ai lui. De prezent. Un nemort, rămas „demult sub zidurile Troii”.

Am învățat aceste lucruri de pe zidul facultății de artă, pe care stă scris:

Momente timide. Momente fragile.

Le pierdem pentru că pur şi simplu nu suntem suficient antrenaţi să le observăm. Ceea ce este evident şi gălăgios sare în ochi şi de cele mai multe ori ne ocupă timpul şi atenţia. Cu voia noastră… Fără voia noastră… Sub un covor de stridenţe se rătăcesc momentele timide.

Le pierdem pentru că le desconsiderăm. Par insipide si nesemnificative. Într-un spaţiu în care avem nevoie de stimuli puternici, trec neobservate momentele timide.

Le pierdem pentru că par inutile. Nu se pot arăta. Nu ne ajută să părem. Ocolim momentele timide.

Pentru culori primare nu e nevoie de nimic. Pentru cele pastelate e nevoie de exercitiu.

Am de 5 ani această eprubeta în care ţin cateva spice de grâu. Abia astazi am putut sa o vad aşa.

Numele fraţilor Bisson, August-Rosalie şi Louis-August, sunt printre cele mai cunoscute nume ale fotografiei de arhitectură din Franţa secolului al nouăsprezecelea. Castele, ruine, catedrale, palate atrăgeau atentia acestora, care foloseau camere de format lat, pentru cea mai bună calitate de imagine a momentului.  Un pas important în carieră îl face Auguste Rosalie Bisson in 1861 si 1862, când ia parte, în calitate de fotograf, la o mare ascensiune pe Mont Blanc. Încărcat cu toate echipamentele necesare, însotit de  25 de persoane, fotograful păşeşte într-o aventură pe cât de neaşteptata, pe atât de periculoasă si epuizantă, către cel mai înalt vârf din Europa Occidentală.

Aşteptările legate de un fotograf de arhitectură, obişnuit să cureţe cat mai mult imaginile clădirilor de tot ce nu le apartine direct: persoane, stalpi, cabluri, sunt să îşi păstreze această tendinţă şi la peisaj. Autorul ne surprinde uneori incluzând oameni. În numar mare. În diversele poziţii în care se află la momentul apăsării pe declanşator. Oameni vii şi dinamici. Oameni care dau scară reliefului şi care devin pivotul în jurul căruia se răsuceşte întreaga compoziţie. Oameni care creeză contraste atât de frumoase: mişcare şi căldură în centrul încremenirii. Puncte negre înşirate în oceanul alb. Oameni cărora li se poate ghici efortul, entuziasmul şi determinarea. Faptul că reuşim să-i privim fotografiile şi ca portrete de grup nu doar ca imagini de peisaj, este unul din marile merite ale lui Bisson. 

Până atunci peisajele montane puteau fi întâlnite în pictură. Imagini idealizate şi dependente de îndemânarea pictorului.  Odata cu fotografierea sa, configuraţia impresionantă a Mont Blanc-ului este în sfârşit vizibila şi celor care nu ajung acolo. Pantele însorite, crevasele ameninţatoare, umbrele prelungi sunt doar câteva detalii ale unui univers alpin necunoscut şi duc imaginile lui Bisson mult mai departe de o simplă documentare vizuala.

http://www.metmuseum.org/collection/the-collection-online/search/283137

 Mulţi artişti, din diverse domenii, au fost fascinaţi de fotografie. De puterea acesteia de a aseza de-a latul ochilor, sau mai bine zis de-a latul minţii si fanteziei privitorului (caci ochi reprezinta doar un instrument), un fragment de realitate.

Cu greu ne putem gândi la o lume lipsita de fotografie. O lume in care singurul parcurs al amintirilor vizuale este cel ancestral: vad, inţeleg, simt; trece timpul, imaginea se destramă lent, încep sa ma îndoiesc de amintire; a disparut. Oare iubim fotografia şi pentru ca împiedica acest proces? Pentru că amintirile şi trăirile noastre perisabile capătă iluzia nemuririi?

Edgar Allan Poe a fost încântat de aparţia fotografiei. Deşi la vremea sa nu se numea înca fotografie, ci daguerrotip, după numele inventatorului – Louis Jacques Mande Daguerre -, deşi era departe de nivelul tehnic al imaginilor de astazi, Poe a numit-o

cel mai important si probabil cel mai extraordinar triumf al ştiintei moderne.

La fel ca şi cea a lui Poe, lumea noastra interioara s-a schimbat la aparitia imaginii fixate pe metal, sticla, film, hartie sau pixeli.

Printre avantajele evidente derivate din daguerrotip, putem menţiona că, prin mijocirea acestuia, înălţimi inaccesibile pot fi, în multe cazuri, obţinute de îndata, din moment ce permite o perspectivă absolută a obiectelor în asemenea de situaţii si astfel desenele unei harţi corecte a lunii vor fi realizate imediat, de vreme ce razele acestui astru sunt apreciate de placa fotosensibila.

Edgar Allan Poe

Alaltăieri am privit soarele de sub o frunza. O geometrie complicată si proaspătă era acolo. Şi va rămâne.

Pentru că am apăsat pe declanşator.