Cu toții avem prejudecați sau așa se zice. Dar ce sunt de fapt?
– Spune-mi, dacă te trezești flămând în fața unei farfurii aburinde cu sarmale și înfuleci precum lupul  lui Creangă – gogâlț, gogâlț, plecând de la premisa că fiecare sarma conține ceea ce ar trebui să conțină, se cheamă că ai o prejudecată despre sarmale? O convingere preconcepută?
– Bine, dar dacă aș verifica fiecare sarma ar fi un dezastru. Chiar trecând peste obraznicia de a-mi jigni gazda și tăria de a ignora foamea care urlă: Hai, mai repede, că nu mai pot!, tot ar fi un demers profund inestetic. Mi-aș transforma farfuria într-un un șantier de carne tocată albicioasă, patinând în drivă pe ochiuri maronii de grăsime,  printre insulițe de varză morfolită . Ca să aflu ce? O sarma e o sarma. Dacă asta e o prejudecată, atunci toată cunoașterea e.
– Hai să ne uitam în DEX: „PREJUDECÁTĂ, prejudecăți, s. f. Părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație, societate; prejudeț, prejudiciu. – Pre¹– + judecată (după fr. préjugé).”
– Aoleu, ne încurcă și mai tare: ”adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor”, dar cum rămâne cu situațiile aflate în afara acelui ”obicei” și cine cunoaște ”direct și personal” totul?
– Acestă definiție e ca o plimbare prin peștera Ialomiței, legat la ochi – cât timp te ții bine de balustradă te poți lovi cu capul de perete doar atunci când se îngustează culoarul.
– Mai sunt cateva precizări în text, poate ne ajuta: ”Părere, idee preconcepută (și adesea eronată)”. Nici mie nu îmi place acel ”adesea”, care invită la abateri de la regulă, însă mai facem un pas.
– Facem, dar o fi un pas înainte sau în lateral?
– Așadar, dacă totul ține, conform definiției, de dimensiunea negativă și de experimentarea personală, putem spune că prejudecata conform căreia sarmalele sunt oribile e reală doar dacă noi am avut aventuri culinare catastrofale în acestă direcție. Și mai ales dacă aceste experiențe sunt contrare majorității semenilor nostri, indeobște – iubitori de sarmale. Însă mai e un aspect,  traseul pe care te întâlnești cu prejudecata.
– Adică?
– Dacă e a ta sau dacă e plantată în tine de alții. Cea dobandită prin propria experiență ne e mai dragă pentru că e trăită. Exact cum spunea și Nea Mărin: ”Mă frate-meu, dacă te iei dupe capu’ tău și iasă prost, ți-e năcaz, nu zic nu, că ți-e năcaz. Da’ dacă te iei dupe capu’ altuia și iasă prost, îți vine să te zgârii pe ochi, nu alta… că bag samă că așa e omu’, e mai iertător cu el decât cu ăilalți.”
– Dar ce-ți veni cu acest subiect?
– De mult tot încerc să aflu ceva și nu m-am putut lua dupe capu’ altuia. De ieri tot pun la încercare opinia unora că arzătoarele cu alcool nu sunt o soluție bună pentru camping, contrară opiniei altora că sunt foarte bune. Auzisem că nu sunt rapide, că nu au putere suficientă, că nu sunt prea sigure, că nu poți controla flacăra cum trebuie. Am ars trei litri de alcool tehnic, am folosit un arzător militar, unul civil și unul improvizat, am fiert noaptea și am fript ziua, am cronometrat, măsurat și observat.
– Și ce ai descoperit? Au oamenii prejudecați legate de arzatorul cu alcool?
– Au, bineințeles! Dar e mai complicat de atât.
– Cum așa?
– Iată concluziile mele: Dacă ai un arzător bine făcut și alcool concentrat pornește repede, dacă nu … nu. Dacă bate vântul tare, nu încălzești nimic, însă cu un paravânt bun, se schimbă treaba. Dacă nu ai grija sau folosești o improvizație nefericită poți porni un incendiu, daca însă ești cu băgare de seamă e totul în regulă. În ceea ce privește flacăra, modelele simple nu o pot controla, însă cele noi au capace speciale în acest scop.
– Înseamnă că toată lumea are dreptate și toți au prejudecăți.
– Da. Și susținătorii și defetiștii arzatorului cu alcool, în bucățica lor de adevăr au dreptate, au prejudecăți și au argumente.
– O fi la fel și în alte aspecte ale vieții?
– Te mai intrebi?
– Ia lasă-i în pace și spune-mi ce ai gatit.
– Hai mai bine sa îți arăt.
– Hai!

Am citit cândva acesta povestire: un om lovește o stâncă uriașă cu un baros. Din toate puterile. De 50 de ori. De 70 de ori. De 99 de ori. Nimic nu se clintește. La a suta izbitură bolovanul trosnește și se desface în bucăți. Omul nădușit își trage sufletul și cugetă: oare a suta oară în sfârșit am lovit corect sau toate celelalte 99 de lovituri au dat o mână de ajutor?
Facem mii de gesturi pe care le socotim mărunte doar pentru că nu putem pipăi acele particule infinitezimale, așchii de semnificații, de intenții și de înțelesuri care răsar din fiecare gest. Care se ciocnesc, se resping sau aderă unele la altele pentru a da naștere unui … ceva… nou, unic și neașteptat. Simplul gest de a vedea o expozitie poate determina un adevărat butterfly effect. În ultimii 15 ani am reușit să vad câteva expozitii de pictură. Unele derizorii, unele bune și unele excepționale, din categoria celor care cad sub definiția lui Salgado – ”atât de puternice încât nu mai ieși la fel cum ai intrat.” Arta însă te poate seduce atât cât îi îngădui și în limita antrenamentului tău de a te lăsa sedus.
George Lövendal este un artist cu care eram prea puțin familiarizat. Iată de ce descoperirea de astăzi mă fascinează cu asupra de măsură. Oricât de tentant ar fi să hoinăresc prin biografia acestui baron descendent din regi ai Danemarcei, nascut la Sankt-Petersburg și stabilit pe meleaguri românești, în acest moment îmi îndrept atenția spre lucrarile sale, pe care le-am astăzi la Muzeul Colecțiilor de Arta.
La intrarea în expoziție mă intrigă cuvintele Luciei Demetrius, rostite in 1943: ”Aș putea spune că Lövendal este zugravul sufletului românesc, văzut în tot ce are el mai adânc, mai sfânt, mai uman. Georg von Lövendal, acest Dostoievsky român al picturii românești.”
Și de îndată ce pășești în lumea copleșită de omenesc a pictorului, acesta te prinde. Și te ține.

Micile descrieri care însoțesc lucrările nu detaliază metode sau tehnici de pictură, ci un lucru cu  mult mai important, felul în care Lövendal își privea, își aborda și își picta modelele, oameni simpli la prima vedere, însă de o bogăție inefabilă. Bătrânul sprijinit în coada toporului ” (…) parcă a picat din cer, cum se zice, scăpând din lumea cealaltă, sau, poate, desprins din Columna lui Traian, a nimerit acolo, unde în tot satul nu mai era niciunul cu plete, cu portul din străbuni și, mai ales, cu chipul ăsta, neasemuit cu nimenea din cei pe care îi întâlnești în vremea noastră. (…) S-a oprit lângă ușă, a privit cu mirare fețele noastre, dar ele nu-i aduceau aminte de nimic… parca a vrut sa spună ceva, dar nu găsea cuvinte pe înțelesul nostru, și-a dat seama de nepotrivirea cu noi, s-a întors greoi și s-a lăsat pe o laviță în tindă. Ședea neclintit cu spatele gârbovit, cu capul tras între umeri, cu coatele înfipte în coapse, cu mâinile burdușite încrucișate peste o secure știrbită…”
George Lövendal – ”Întâlnirile mele cu țăranii”
Veșnicul Drumeț, o apariție atemporală, a ramas în amintirea pictorului astfel: ”Peste drum de catedrală, vara și iarna, toamna și primăvara, stătea un cerșetor. Înalt, puțin adus de spate, chel, descoperit pe cel mai mare ger, cu o frunte enormă, cu o privire care te încremenea (…).
– Ai fost toată viața cerșetor?
– Nu. Am fost cum spune englezu’, dacă știi globetrotter, vagabond! Daca vrei pe rusește: brodeaga. (…)
Tot ce spunea era mărturia unui spirit de rară pătrundere. Cele povestite de el nu erau numai pitorești, dar erau așa de pline de viață și atât de nemijlocite, că nu puteau sa fie decât ale unui martor ocular.”
George Lövendal – ”Întâlnirile mele cu țăranii”

Cartea George Lövendal – Întâlnirile mele cu țăranii – poate fi accesată aici:
https://issuu.com/georgeradu/docs/_gl_mntr_2014

Scenografia realizată în 1927 pentru spectacolul ”Crimă și Pedeapsă”, de Dostoievsky, montat la Teatrul Național din Cernăuți, evocă nu doar un vizual de excepție, ci și o metabolizare anume a universului dostoievskian. Nu stiam aceste fotografii, însă cum m-aș mai putea gândi de acum înainte la Raskolnikov, cel scuturat de frigurile unor stihii morale fără de hotar, altfel decât răscolindu-se în splendoarea geometrică a sărăciei plăsmuită de pensulele lui Lövendal? La sărmana Sonya, captivă între pereții clarobscuri ai singurelor și cumplitelor sale opțiuni. Sau la rânjetul de fiară bolnavă al lui Svidrigailov, sociopatul plin de surprize inexplicabile.

Dacă un artist ne poate face să îl credem, să ne mirăm, să ne întrebăm, să cădem pe gânduri, să ne repugne, să ne țină captivi  și fascinați, atunci vorbim despre un mare creator. Dacă aceste stari se și suprapun, atunci vorbim de unul exceptional. Așa… ca George Lövendal.

Anne-Sophie Mutter cântă Brahms. Chiar aici, în colțul foii mele albe. Dacă înclin putin stiloul, o pot atinge.  În cameră e cald, dar eu nu îmi simt nici măcar pulsul care o ia la goană. Trag cu ochiul. Anne nu e singură. Lângă ea Maximilian Hornung lasă teatral capul pe spate și deschide ochii, pe care în închide apoi treptat, pe măsură ce privirea îi alunecă în jos pe coardele violoncelului. Într-una din provocatoarele ei rochii cu spatele gol, Anne articulează viguros colțul gurii ori de câte ori muzica o împinge către marginea prăpastiei. E un adevărat spectacol senzual modul în care Brahms o ademenște și apoi o înfrânează, promițându-i desfrânări. La fiecare tresărire, buchetul de flori roșii brodat în partea de jos a rochiei se înfioară și el. Tulburarea mea e din ce în ce mai mare. Așez mai bine telefonul lângă foaie, apoi îl pun pe foaie, ca muzica să îmi curgă direct în text. Stiu că am intrat cu bocancii nămoliti ai cuvintelor mele peste ceva atât de frumos. Însă tremur și simt o imensă nevoie de cuvinte.

”Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane
Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,
Eu, crunt ciuntit, ce nu pot să mă-nfoi
Pe lâng-o nimfă legănată-n șolduri;
Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel
Decât privindu-mi umbra lungă-n soare
Și cugetând la strâmbăciunea mea.
Deci, cum nu pot fi nici curtezan, nici rege
Mi-am pus în gând să fiu un ticălos,
Urând huzurul zilelor de azi.
Urzeli am înnodat, prepusuri grele,
Prin bete profeții scorneli și vise,
Pe rege și pe Clarence, frații mei,
La ură să-i asmut, mistuitoare.”

Shakespeare – Richard al III-lea

În facultatea de teatru spectacolele care m-au mișcat cel mai tare erau cele pe care colegii mei le construiau atât de bine, încât nu mi le puteam scoate din minte. Pentru un examen, colegul meu Marius Ghiță, a ales acest monolog al lui Shakespeare. Repetam în sala mare a facultații, profa de actorie stătea la catedra amplasată lângă ușă, iar scena era de fapt mijocul încăperii. Noi pe margine așteptam să intre Marius în cameră, să-i vedem personajul. A apărut încet, fără să ezite și rotind conspirativ capul în toate părțile, avansa către mijocul camerei. Marius nu mergea, se târâia cu un picior înțepenit, sprijinindu-se într-o coadă de mătură pe care probabil o găsise prin baia scolii. Bățul mârâia pe parchet, iar el bocănea apăsat la fiecare pas, cu piciorul cel bun. Nu se grăbea, știa să mărească suspansul. Doza textul pe mișcarea scenică și își tot privea piciorul beteag. În momentul de maximă tensiune, Marius, a început să își izbească piciorul țeapăn cu coada aia de mătură. Sunetul ne-a împietrit. Nu mai era clar dacă suntem în fața lui Glouchester și se cuvine să tăcem sau trebiue să sărim și să îi luam ciomagul din mână până nu se rănește. Monologul s-a încheiat repede. Marius a ieșit din scenă lăsându-mă tăcut multă vreme.

Azi m-am gândit la el, deși nu am vorbit de la terminarea facultății. Și mi-am dat singur o temă grea. O fotografie al cărei proces de realizare să-mi imprime totul. Și patima și frica și împietrirea și tumultul și vaierul și muzica și parchetul trosnit și căldura și frigul și mirosul de lemn și sunetul sufocat și visarea și măcinarea.

Cu cateva săptămâni în urmă cumprasem o vioară veche de pe OLX. Nefuncțională, dar completă. Nu stiam exact de ce o iau, însă voiam să o folosesc într-un proiect fotografic pe viitor. Am cumparat-o noaptea într-o stație de tramvai, de pe Virtuții, pentru că  pe-acolo locuia vânzătorul. Acasă, la lumină, am constat că instrumentul avusese  gâtul rupt și reparat. Cele trei cuie care țineau bucățile împreună făceau din ea un fel de creație a lui Victor Frankenstein. Am tras cu arcușul pe corzi. Era prima dată în viață când făceam asta. Vioara a gemut. Atât de tare încât m-a surprins. Am tras din nou. Alt strigăt. Am tras pe două corzi deodata. Două guri își zbierau neputința. Revelația m-a năucit. Nu fusese  construită de Frankenstein, ci de Shakespeare. Era Gloucester, cel ce a devenit mai târziu Richard al III-lea. Era monstrul genial, pe cat de mutilat, pe atât de lucid. Îl țineam în mână pe Richard. Eu, îl țineam în mână pe Richard. Am pus vioara în bibliotecă și am așteptat. Nu aveam nici cea mai mică idee ce se va întâmpla cu ea. Știam doar ca o voi implica într-o fotografie semnificativă pentru mine.
Azi după prânz toate piesele acestui puzzle au căpătat sens. Am facut un foc mare. Era întuneric, foarte umed și rece. Am pus vioara pe foc. A început să se mistuie uimitor de repede. Corzile aflate în tensiune au sărit odată cu arderea lemnului care le tinea. Au cedat cu scrâșnet scurt. Erau ultimele ei sunete.
Am privit pană la final, apoi am intrat în casă, am deschis Brahms-ul pe Youtube și m-am apucat de scris. Cu inima și mintea la Anne în rochia neagră cu spatele gol și la ochii ei închiși, la Richard și la domnul acela blând de pe OLX, la Marius Ghită și la dogoarea flăcării pe chipul meu, la umezeala rece de pe ceafă și la geamătul final al corzilor. Toate se insinuează în mine ca în fantasticul tulbure al lui Eliade. Dar scriu. Și tot scriu și ascult încordat și mă uit la Anne și scriu și nu mă opresc pentru că doar așa simt că pot împiedica ceva… nu stiu ce… ceva ce trebuie neapărat împiedicat.

– Ai vazut că e trecut de miezul noptii? În acest moment suntem pe 1 decembrie. Prima zi de iarnă. Anotimpul libertății.
– Ciudat, tot la asta mă gandeam și eu. Tu ce  crezi? Este libertatea vocațională, opțională sau educațională?
– Cum adică? Libertatea e aceeași pentru toți, definită în ceasloave legislative. E măsurabilă. E clară.
– Nu, nu la aceea mă refer. Aceea e o definire geografică a libertății.
– Cum geografică?
– Gândește-te că toate valorile umane ar fi reprezentate pe un glob, cum este globul pamântesc.
– Așa…
– Libertatea este și ea acolo o țară, aflată într-un continent, cu o limbă proprie, cu reguli și instituții. Acela este fenomenul la care te referi tu. E o convenție. O fabricație a omului. Pe cât de prisabilă pe atât de perfectibilă. Eu mă refer la sentimentul libertății, la starea de spirit pe care o putem numi astfel.
– Aaaaa, dacă ajungem să vorbim de stări, feelinguri și simptome nu mai suntem pe teren solid.
– Nu, dar suntem pe teren omenesc. Spune-mi un ceai care îți place.
– Ce legătură are?
– Te rog, spune-mi!
– Genmaicha.
– Și când îl bei, te întrebi cate minute au fost prăjite boabele de orez, cât ceai verde conține, cât timp a fost oxidată planta și în ce tip de vase?
– Nu. Beau și văd dacă îmi place.
– Și cu libertatea e la fel. Bei și vezi dacă îti place. Și bei în afara granițelor definite, între care oamenii mai mult o cântăresc decât o degustă. Dar să revenim, crezi că libertatea interioară, așa subiectivă cum poate fi ea, este vocațională, opțională sau educațională.
– Te rog să dezvolți puțin ca să mă lămuresc.
– De ce simți frica de înălțime.
– Pentru că gravitația este o certitudine, pentru că înălțime plus viteză plus greutate și oase versus asfalt, dau de obicei un rezultat cumplit.
– Deci frica ta de înaltime este efectul unui traseu mental. Al unei înlănțuiri imaginative de tip cauză-efect. Bazat, nu pe experiențe personale, ci pe ale altora.
– Da, din fericire.
– Stii cum se instaleaza zoofobiile? Indiferent de animal. Teama de paianjeni, de șerpi, de rațe?
– Teama de rațe? Exista așa ceva?
– Da, anatidaephobia. Și este super-tare povestea, pentru că e definită precis: Anatidaephobia – spaima că undeva, cumva, o rața sau o gâscă te privește. Atât. Nu te atinge, doar stă cu ochii pe tine. Dar să nu divagăm. Stii cum apar aceste fobii?
– Nu.
– Pe trei căi: experiențe personale – ai fost atacat de, să zicem, cocoș. Experiențe ale altora: ai fost martor la atacuri de cocoș sau ți s-a povestit. Inducție livrescă – ai citit, ai vazut emisiuni sau filme. Ca la tine cu înălțimea. Mintea, într-un moment anume, cu un scop anume, ți-a fabricat pur și simplu un sentiment, și pac! îl scoate la iveală când se întrunesc toate condițiile.
– Pe bune? Dacă mă gândesc bine, așa e. Cu multe din elementele de care mă tem nu m-am întalnit niciodată.
– Da. Ai învățat să te temi. Așa cum ai învățat să îți placă diverse.
– Și cu libertatea e la fel? În urma unui proces interior, înveți să te simti liber?
– Nu e atât de simplu, pentru ca libertatea e o stare mai greu de pipăit decât o broască. Dar sa o luăm pe rând. Să zicem că e vocațională.
– Nu-mi convine. Asta înseamnă că unii se nasc capabili de asta și ceilalți nu.
– Nu zic că e așa, nici nu știm, dar de ce nu îți convine? Uni pot natural să cânte, altii să înoate sau să calculeze mai bine decât semenii lor. Oamenii sunt diferiți, diverși, complementari. Ai vrea să instaurăm un comunism al senzației de libertate, să își pună toti resursele la gramadă și să împărțim în mod egal?
– E ridicolă idea.
– Este, dar încerc să aflu ce nu îți convine.
– Nu îmi convine ca un lucru atât de mare eu sau alții să nu îl simțim. E ca iubirea, sau fericirea, nu vrea nimeni să fie lipsit din start de ele. Mă pot lipsi de talent muzical, dar nu de fericire, libertate, iubire. Ar fi o pierdere prea grea.
– Acum înțeleg. Îți dorești enorm ceva despre care nu știi nici cum arată, nici dacă ai sau nu și în ultimă instanță, nici dacă ție personal îți e de folos.
– Cum adică? Pui la îndoială că libertatea ar fi de folos?
– Nu, doar încerc să aflu de ce râvnești apriori la ceva.
– Tu nu râvneși la asta?
– Ba da.
– Tot apriori?
– Da.
– Și tu de ce o faci?
– Asta încerc să aflu. Oare marile valori omenești: iubire, libertate, religie, familie sunt mari ele în sine, sau au cele mai tari campanii de PR și publicitate de la omul cavernelor până în prezent.
– Greu de zis…
– Da. Greu de zis… Aspectul al doilea. Este libertatea opțională? Alegi tu să fii liber?
– Da. Oricine ar alege.
– Hmmm… aici nu m-aș grabi să afirm ceva. Hai să plecam de la premisa că omul are la dispoziție următoarele resurse și libertatea să le cheltuie cum dorește. Resurse de timp – numite viață, resurse sentimentale – numite emoții și resurse mentale – numite gânduri. Fiecare instituție care sta la baza acestor valori, fie ea mai mare sau mai mică: serviciu, religie, familie, prieteni, parteneri, cu ce se ocupă? Tehnic, ce fac?
– Te invită să faci un schimb. Dă-mi din timpul, gândurile și emoțiile tale, iar eu îți dau cutare sau cutare lucruri, nu așa?
– Corect. Îți “îndrumă“ libertatea de a alege către opțiunea corectă, din punctul lor de vedere.
– Dar nu poți trăi în afara lumii. Nici singur în pădure. Cei din jur te vor ademeni, sau constrânge să faci permanent schimb. De la naștere ți se spune: ăsta e cazinoul, ține banii ăștia, joacă la ce masă vrei, dar nu poți pleca pur și simplu acasă cu această sumă de pornire.
– De acord. Nici pe mine nu mă deranjează că trebuie să fac tranzacțiile, ci lipsa ANPC-ului. Sau mai bine să o numim ANPD.
– A, ce?
– A Agenției Naționale pentru Protecția Destinului. Dacă anumite promisiuni existențiale facute de marile instituții, nu se soldează cu fericirea mea, cum era în reclamă, să îmi dea înapoi timpul, emoțiile și gândurile consumate.
– Ei, și tu acum, agențiile omenești se ocupă de lucruri mărunte, ce vrei tu, trebuie să ceri mult mai sus. Deci, libertatea e opțională doar în limita opțiunilor care îți sunt puse la dispoziție? Poți paria doar în sala care ți se deschide. Asta vrei să spui prin opțională?
– Da, dar mai e un aspect care mă cutremură. În ciuda absentei ANPD-ului, omul nu devine mai cumpătat. În loc sa investească și mai prudent, riscă bucăți mari și joacă prin brokeri, fără pic de calificare într-ale vieții.
– Cum așa?
– Dacă o întrebi pe bunică-ta: mamaie, ce zici, să mă însor sau nu. Ea, femeie bătrâna și plină de convingeri exersate, îți va spune fără să răsufle sau să cugete: Da, mămăică, da, neapărat. Si dacă o întrebi cu cine, se va lumina la față și încântată de jobul de broker de ocazie pe care i l-ai oferit, va da fuga să te investească. E ca și cum i-ai spune frizerului tau: Am 7000 de euro de băgat într-o afacere. Ii am la mine cash. Ai vrea să îi iei tu și să mi-i înmulțești cum te taie capul?
– Și dacă bunică-ta îți gasește femeia visurilor, ce mai zici?
– Că a fost un noroc chior, iar eu rămân la fel de neghiob pentru riscul asumat.
– Și esti sigur că ai găsi tu mai bine?
– Nu sunt sigur, dar nu despre asta e vorba. Ci despre a investi cu singur cum pot sau a mă baza pe nepriceperea altora.
– Și cine e profesionist în iubire, religie, familie sau prieteni.
– Nimeni. Marile valori ale oamenilor nu sunt guvernabile. Doar oamenii sunt guvernabili înspre ele.
– Și ce sugerezi, să devină fiecare expert în marile domenii și abia apoi să se arunce pe bursa vieții?
– Asta nu se poate. Pentru că intervine foamea. Foamea de iubire și de restul. Mii de glasuri șoptesc sau poruncesc: investeșteeee, tranzacționeazăăă. Sună acum la numărul de pe ecran!
– Tot ce e frumos pe lume reduci la un tabel in Excel.
– Nu fac deloc asta. Am însă plăcerea să îmi pun întrebări. Atâta tot. Și nu mă pot împiedica să văd, că pentru a fi și mai complicat, la temelia fiecăreia dintre marile valori stă… Ce crezi? O nevoie. Și atunci nu cumva marile valori umane sunt de fapt o denumire fițoasă pentru marile nevoi umane? Am nevoie de… Atunci ea devine o valoare. Și pentru că mai mulți avem aceleași nevoi, hai să le numim valori comune, să facem repede o societate bazată pe aceste valori comune și să ne punem pe treabă întru satisfacerea nevoilor, pardon! întru respectarea marilor valori comune. Nu cumva organizarea acestei lupte se numește politică? Sub tirania perfecționată a societății și sub biciul foamei de tranzacții, starea de libertate este opțională?
– Greu de zis…
– Da. Greu de zis… Aspectul al treilea. Este libertatea educațională? Omul poate învăța să se simtă liber? Așa cum din practică afli că zâmbind unui copil pe stradă, el îți va zâmbi înapoi, cum faci o pasiune pentru coriandru sau pentru Bach? Exersarea aspectelor legate de libertate vor construi în tine organul necesar?
– Eu sper că da.
– Să zicem că da. Ce anume trebuie să faci ca să o crești în tine?
– Să îi dai ingredientele necesare.
– Da, adică să te expui la libertate, până începi să o simți. Dar acesta este nu numai un concept îndrăzneț, ci și foarte nou. Până acum 50-100 de ani, câți oameni aveau timpul, dreptul și curajul de a se expune la ceva din afara sistemelor în care era prins? Câți?
– Mda…
– Cum să crești o floare în ghiveci dacă ți se interzice să o scoți la lumină și să îi pui apă?
– O scoți la geam când nu te vede nimeni și o uzi pe ascuns.
– Imi vine să râd: adică îmi cresc libertatea pe ascuns, în captivitate. E paradoxal.
– Să fie asta singura formă posibilă de zămislire a libertății?
– Greu de spus… Ai vrea să facem o pauză?
– Da. Se pare ca azi nu am aflat de fapt nimic.
– Nu, însă libertatea de a căuta împreună raspunsuri are un gust de care nu mă mai satur.

 

 

”Multe lucruri nu sunt văzute, deși apar în raza noastră vizuală, pentru că nu apar în raza noastră mentală, altfel spus, nu le căutăm. În sens larg, găsim doar lumea pe care o căutăm”. Henry Thoreau

Ce este lumea din jur, despre care avem atâtea convingeri ferme, altceva decât un spatiu personal, subiectiv fabricat de creierul fiecaruia? E nevoie să îți mai spun ce e văzul – un filmuleț produs de mintea ta dresată de educație și determinată de interese de moment, care interpretează impulsurile tăpșanului înțesat cu minuscule conuri și bastonașe? Crezi că celelalte simțuri funcționează diferit?
În Prapastiile Zărneștilor partea mea preferată o reprezintă traseele de cățărare. Nu mă aventurez pe perete însă mă fascinează să îi privesc pe cei care o fac. La o asemenea înălțime, fiecare ascensiune e ca un film de aventură. Duminica trecută am fost acolo. Nici picior de alpinist. Ca să rămân cu impresia copleșitoare a peretelui am scos telefonul să îi fac o fotografie. În prima imagine nu am avut un element care să dea scara dimensiunii, și astfel nu m-a impresionat prea tare. Era nevoie de un om.
– Ramai, te rog aici, cu fața la stâncă, iar eu merg ceva mai în spate să cuprind până sus la linia copacilor.
– Aici e bine?
– Stai un pic să mă departez… așa… mai la stânga, … mai… încă putin la stânga… încă…, încă… așa, ca să te văd încadrată pe acea fâșie de piatră. Acolo! Rămâi acolo. Privește în sus. Of, nu am suficient loc… Nu îmi ajunge focala telefonului, care e de 31 mm. Uite cât sunt de departe, nu mai am unde să mă duc pentru ca am ajuns la marginea șanțului. Și nici așa nu încape tot. Asta e… Unu, doi, trei. Gata, multumesc!
Caut printre cele trei-patru poze să vad care îmi place mai mult.
– Am terminat. Multumesc!
– Răzvan, vino sa vezi ceva!
– Nu, că nu încadrez bine de aproape. Ce voiam să fac, am făcut.
– Vino să vezi, e ceva interesant aici.
M-am apropiat și am văzut un păianjen complet neobișnuit. În termeni omenești – un fel de mutant. Amorțit de frig, abia se mișca. Cu greu mi-l pot imagina în zilele lui de maximă energie. Am aprins lanterna, pentru că știam trucul: aștepți ca subiectul să se urce pe o porțiune înaltă, să fie o distanță mai mare între el și fundal. În acest fel lumina lanternei nu cade  deloc pe fundal, compensezi expunerea la -1 sau -2, compui și tragi. Ca mine, cu telefonul, dacă nu ai luat nicio cameră de acasă.
Undeva, la piciorul personajului din prima imagine se afla personajul din a doua imagine, însă mintea mea nu era deloc demnă de această surpriză, atâta vreme cât credea că ”știe ea mai bine”.

În realitate titlul de mai sus nu înseamnă nimic. Desigur, dacă insist să îi dau sensul corect, trebuie să răzbat prin stufărișul lingvistic. Cu ceva vreme în urmă, în Istoria Artei a lui Stephen Farthing, mi-a atras atenția un cuvânt: “apotropaic”. Termenul se referă la obiecte capabile să ferească purtătorul de rău, adică amuletă sau talisman. Referirea apare la pagina 87 în descrierea contextului artistic aflat pe teritoriul actual al Marii Britanii, între anii 500-1000 d.Hr. Creatorii acelor vremuri aveau tendința să ornamenteze armele sau manuscrisele cu un desen celtic, semiabstract, numit antrelac. Conform istoriei artei: ”Se crede că decorațiunile cu antrelac aveau o funcție apotropaică”. Fraza aceasta îmi tot stăruie în minte de acum doi ani de când am citit-o. Și am început sa mă joc.
În facultatea de teatru, la orele de dicție aveam tot felul de exerciții năstrușnice pentru a ajunge să pronunțăm corect diverse sunete. Îmi amintesc și acum textul pentru litera A: ”Armura arămie a asprului atrid Agamemnon, agațată asupra altarului atic, atrăgea așadar atenția armatorilor anatolieni, amici ai anticului Ahile”. Pe baza acestui exercițiu am început să potrivesc deja celebrului (în mintea mea) – antrelac apotropaic, diverse alte cuvinte dificile, care încep cu litera A. Așa am ajuns la titlul acestui articol. Dar pentru că mi-am luat prea mult avânt ludic, și nu mă lasă inima să întrerup copilul de la joacă, încerc să inventez un context în care ”Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic” să poată fi un concept funcțional. Transcrierea liberă ar fi: Neliniștea semipură a ornamentației-talisman. Admitem că antrelacul este apotropaic? Fără îndoială, o spune chiar Farthing. Iar eu îndrăznesc să adaug, privind cu atenție în carte, că fiecare model este uimitor de frumos. Și aici apare pasul dificil. În ce măsură aceasta decorațiune este înzestrată cu spaime de o anumită calitate, aidoma formelor de viață complexe? Iată cum o ia la vale povestea.
Lumea pe care o știm, cu învolburările și versanții ei, este doar o casă de papuși. Traducând ”frumos” prin ”viu” și ”urât” prin ”mortifer”, omul cu stările lui reprezintă numai oglindirea esteticii din jur. E marioneta trasă pe sfori emoționale de fiecare model estetic pe care îl întâlnește. Suntem modelați de experiențele pe care le avem, iar o parte a acestora sunt senzoriale. Dar estetica se schimbă. Uităm de Beethoven ca să ne ocupam de Beatles, apoi uitam de Beatles ca să ne ocupam de Beyonce, apoi uitam de Beyonce ca să… nu îndrăznesc să merg mai departe. Și atâta vreme cât estetica este vie, dinamică și perisabilă, iar omul îi este rob, atunci ea capătă propria orânduire. Ea înalță și osândește, acuplează, zămislește și conduce la cimitir curente, forme și genuri. Ori de câte ori o epocă estetică e la apus, ea simte colții revoluționari și flămânzi ai noilor stapâni. A fost antrelacul detronat și decapitat de arta renascentistă timpurie? Cel mai probabil, nu. A fost lăsat să supraviețuiască și să servească la masa atotputernicului Figurativ. Sute de ani. Până la marea dezlănțuire a abstractului, în secolul 20. A tăcut, a sperat și a trăit modest până în ceasul marii reînvieri. Noapte de noapte o spaimă bastardă, o neliniște născută contra naturii, din frica de moarte și speranța restaurației mutilată sub cizma Figurativului în plină dezvoltare, a hăituit antrelacul apotropaic, iar acesta nu și-a mai revenit niciodată la forma inițială. Însă frica are o energie colosală. Și fiecare clipă de teroare adunată jos în temnițe a presurizat zidurile până la explozia cea mare, pe care astăzi o numim – artă modernă. Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic a aprins fitilul big-bang-ului ale cărui comete le vedem astazi în albumele de artă. Bucăți incandescente de abstract, de concret, de naiv și de suprarealist au sărit de pe scaunele lor și intrat în coliziune. Trupurile tuturor formelor estetice s-au ciocnit brutal și s-au reformulat în hibrizii uimitori ai artei contemporane. Închide o clipă ochii și vei vedea cum pe memoria retinei îți sclipesc Miro, Egon Schiele, Pollok, Kandinski, Malevich, Klee sau Mondrian.
Antrelacului apotropaic i-a fost răzbunată fiecare lacrimă, într-un fel la care nici el nu visase.

București, 20.09.2017, ora 17.57. Așteptăm cu toții marea furtună, anunțată pentru ora 20.00.
Doar cei întemnițați fizic experimentează prizonieratul împotriva voinței lor, noi ceilalti suntem captivii propriilor convingeri. În filmul Underground, Kusturica spune povestea lui Marko, un carismatic fără scrupule, capabil să impună unei comunităti să conviețuiască într-o pivniță și sa fabrice arme pentru un război care nu există. În realitate Marko vinde armele pentru profitul propriu, manipulând instinctul de supraviețuire al victimelor sale.
Fii sincer cu tine! Doar un minut, apoi te poți întoarce la fantasma care îți pune realitatea pe bigudiuri mici, pentru un permanent creț și alintabil. Raspunde-ți cinstit: De ce stai în acel loc pe care îl detești? De ce suporți tiradele lui nocturne? De ce îi permiți ei să te împovăreze cu sarcini care nu te privesc? Gândește-te bine, nu cumva o viziune sumbră îți poruncește: Îndura? Și glasul nu contenește: O sa ajungi pe drumuri, singur, trist, răpus. Îndură ca să nu pierzi, ca să nu te prăbușești!
Simplificate la maximum, motoarele acțiunilor noastre sunt sunt trei: eu fac asta pentru că așa îmi vine (aici includ pulsiuni de orice fel), eu fac asta ca să nu pierd (cu varianta extrema – să nu mor) și eu fac asta ca să câștig (cu varianta extrema să evoluez/prosper). Dacă întrebi un om onest și zdravăn la cap: Ce ești dispus să faci ca sa trăiești? El îți va răspunde: În limitele moralității mele, totul. Și pentru că acest impuls îl avem majoritatea, breșa de securitate în sistem rămâne în mod pervers în zona viziunii legate de pierdere/câștig. Cel care te manipulează o poate face fie parazitând viziunea ta despre pierdere, fie pe cea despre evoluție/prosperitate (juxtapun evoluția și prosperitatea pentru ca nu toată lumea o vrea pe prima, dar cu siguranță toată lumea o vrea pe cea de-a doua). Cel care te convinge că un lucru este primejdios/letal și un altul este favorabil, este cel care îți dictează acțiunile, iar tu atârni în totalitate de buna sau reaua lui credință. Mă refer la periculoșii cu litera P: părinte, primar, prieten, popă, partener, politician, președinte, profesor etc.
Mai ții minte dictonul Cogito, Ergo Sum? Este incomplet. Mai sunt trei cuvinte esențiale înainte: Dubito, Ergo Cogito. Îndoiala devine astfel un act de igienă existențială, căci doar la capătul îndoielilor vei ajunge să exiști și spiritual, nu doar biologic.
Marko i-a convins pe cei de afară că lumea e un loc oribil și că la finalul războiului vor putea duce o viață nouă. A obținut supunerea și cooperarea victimelor sale, împletind un vis frumos cu un coșmar, ambele irezistibile.
Dubito, prietene, dubito!
Ora 21.10, eu sunt de ceva vreme pe străzi, cu casca pe cap si ochelarii de protecție la ochi, iar furtuna se lasă așteptată. Nu am ieșit nici să cobesc, nici să mă simt viteaz, vreau doar să mă îndoiesc din toată inima. De răsuflările sincopate și pline de subînțeles panicard ale semenilor mei online si offline, de elanurile defetiste ale liderilor de opinie, de prevestiri stihiale care nu îmi aparțin.
Bucureștiul pustiu și încremenit mă face mai încrezător decât oricând în capacitatea mea de îndoială, mai încredințat decât oricând că pașii mei șovăielnici pisează mărunt cioburile de certitudini străine, din care se fabrica zidurile, cătușele și zăvoarele.

– Toate acestea sunt medicamente?
– Da.
– Și trebuie să le iei pe toate?
– Da.
– Dar cum așa?
Mă privește cu ezitarea celui care nu e sigur că vrea să îmi vorbeasca. Avusese o noua criză și acum se afla acasa sub tratament. Nu era violent. Dimpotrivă. Delirurile lui aveau ceva filosofic și resemnat. Ca niște concluzii îndelung așteptate la capatul înseninabil al furtunii. Lumea lui imaginară îi dadea târcoale din când în când. Și pentru că din copilărie își luase angajamentul să spuna cuiva cu autoritate când îl vizitau vocile și imaginile, ajungea frecvent, deliberat  și conștiincios la psihiatrie.
– Se pare că doar așa pot să nu îi mai aud o vreme. Știi… am vorbit din nou cu ei.
– Cu cine?
Tace monocrom și absent.
– Cătalin, cu cine ai vorbit?
– Nu are rost. Eu o să îți spun, tu o să mă întrebi cum arată, cum le sună vocea, ce vor de la mine.
– Te înțeleg. Să știi că nu am venit să te sâcâi și eu cu aceleași lucruri. Iarta-mă, te rog. Dar înțelegi cât de neobișnuit e pentru cineva ca mine, care nu are acest al șaselea simț al tau, să priceapă spațiul atât de bogat pe care îl poți tu pipăi?
– Și aproape toți aveți o singură rezolvare. Să scurtați lumea mea până seamană cu a voastră.
– Cătălin, te-ai gândit că poate ne e teama?
– Răzvan, tu te gândești că mie nu îmi e ușor deloc să pricep cine sunt? Că foamea voastră de identitate și apartenență, la mine e un torent? Nu vreau să discutăm moralitatea de a amputa sistematic lumea mea, dar te-ai gândit la cioburile care îmi rămân după fiecare călătorie sfârșită la spital? Cioburi de idei, de gânduri, de impresii. Din când în când mi le mătură un profesionist în halat alb care habar nu are că le târâie și le zornăie pe pardoseala vie a emoțiilor mele. Și tu îmi spui că lumea taie bucăți din ficțiunea mea pentru că se teme?
Am simțit că nu puteam face nimic mai decent decât să tac.
– Razvan, tu știi cine ești?
– Da. Cred că da.
– Asta pentru că privești universul tau de la capătul scurt și suportabil al ficțiunii. Vezi tu, oamenii care trăiesc același model de nenorocire își pot oferi o uriașă alinare din a împărtăși, comenta, integra fiecare particularitate. Un joc social de tip divide et impera, cu elementele pe care le aveți voi în comun. Acolo și neputința devine un element identitar, care vă încălzește și vă ține împreuna. Ce vedeți la mine sunt demonii mici. Demonul cel mare e singurătatea demonilor mici. Ești un om fericit Razvan, pentru că faci parte din familia celor cu ficțiune scurtă.
Îmi doream cu disperare să plec. Dar știam că îl las și mai singur decât l-am gasit. Mai deznădăjduit și mai departe de orice. Trebuia să aleg repede. Am ales. Am plecat.

 

 

În 1781 Henry Fuseli pictează Cosmarul. Nu te gândi la tine cel de azi, la tine omul modern, ca și cum ai fi singurul reper din istoria umanității, tu ești produsul acestor vremuri, cu tehnologia, educația și moravurile actuale. Gândește-te o clipă la felul în care arătau mințile și sufletele oamenilor, înainte de TV, de cinema, de electricitate. Coșmarul lui Fuseli, oripilează și excită un public virgin într-ale șocurilor plastice. Cine a mai atins coarda asta? Poate Hieronymus Bosch în Grădina Plăcerilor Lumești? Poate Saudek în pivnița lui? Acum stai cinci minute și privește lucrarea. 1… 2… 3… 4… 5… Bun! Să o luăm cu începutul. Un intelect naiv este lipsit de nuanțe. Cu ușurință împarte totul în bine și rău, în posibil și imposibil. Ca și cum lupta noastră zilnică împotriva haosului, ar fi lipsită de sens, pentru că el e deja un superman antianarhic, punând, cu o simplă bataie din gene, lucrurile la locul lor. Pentru ceilalți însă e o corvoadă permanentă. Nu pentru că lucrurile sunt greu de pus, ci pentru că nu știm întotdeauna în care din sutele de locuri posibile să le punem. Bătălia noastră nu e una a ordonării, ci a adecvarii acesteia. Fuseli dă lovitura pentru că face ceea ce contemporanul sau nu făcea decât în vis. Acolo unde avea libertatea să scurtcircuiteze trasee mentale și emoționale bine separate în starea de veghe. Personajele sunt clare: femeia adormită provocator, un incubus (conform mai multor mitologii – un demon seducator-violator, ivit la vreme de noapte) și calul orb. Fenomenală sunt însă mijloacele prin care autorul te adâncește în mister. Femeia este o victimă adormită sau se preface, bucurându-se de vizită? Incubus-ul, are o reputație proastă, însă cel din pictură pare bătrân, ezitant și timid. Îl vedem răsucind capul spre noi, terifiat de ideea că ar putea fi prins. Un pensionar acrit, care și-a luat un job part-time de agresor sexual nocturn, dar care își detestă slujba. Pentru că e grea, prost plătită, fără satisfacții și fără posibilitatea de a avansa ierarhic. Calul orb este naiv. A nimerit din greșeală într-un loc în care în năucesc mirosurile. Are curiozitatea, blândețea și buna credință unui adolescent cu retard. În contrast cu dimensiunea, cu formele generoase și cu dezinvoltura trupului drapat în alb, demonul și calul îmi par ridicoli. Cine e agresorul? Ce vrea fiecare? În asta consta forța lui Fuseli.
Dar să revenim la coșmarurile noastre. Pe scurt, aceste sunt vise oribile, în care nu știi întotdeauna ce se petrece, dar ți-e frică. În acele momente subconștientul aruncă în tine cu ce are la îndemână. Ai avut coșmaruri în care fugeai fără să știi de ce sau de cine? Ai avut coșmaruri în care erai gâtuit de spaima că vei fi prins și dat în vileag fără să îți cunoști vina? Kafka, tu ce zici? Ai avut coșmaruri care te-au excitat cumplit, frica și pulsiunile erotice fiind doua mașini de Formula 1 pe o pista prea îngustă? Ai avut cosmaruri ale prăbușirii? Ale despuierii? Ale împușcării? Ale pipăirii? Ale groazei de a rămâne captiv în coșmar? De a pierde? Uita-te pe listele cu fobii, întocmite de psihologi. Sunt sute. Am auzit de oameni suferind de Aibohphobia, adică spaima de palindromuri. Palindromul reprezintă capacitatea unui cuvânt de a se citi la fel și de la coadă la cap. Exemplu Ana, Lupul, Cuc, Cojoc, Civic, Supus, Caiac. Ce zici, ai vrea să ai o conversație liniștită, iar cel din fața ta să tresară din când în când, cu fața schimonosită, fără să îndrăznească să îți spună că Monom, Dud și Cojoc nu ar trebui rostite? Și dacă starea de veghe, cu toate batalioanele ei disciplinare nu te ferește de astfel de prădători ai sufletului, în vis, unde nu ai niciun control, de ce te miri că ai o existență atât de creativa? Cum spunea bătrânul Martin: noaptea e lungă și plină de teroare.

Sunt uneori fascinat de lucrurile cele mai banale. Care nu au nicio însemnătate pentru vieţile oamenilor. De care nu ne amintim şi care nu ne ating în niciun fel. Dar care sunt fenomenale prin ele însele. Ţăcănitul roţii din spate de la bicicletă. Ştii? Când nu mai pedalezi şi aluneci uşor în virtutea inerţiei tac, tac, tac, tac. Sau capete de hamsii pe un capac de canal. Ochi mici aţintiţi spre găurile capacului, într-o aşteptare încordată şi tulbure, de prădător la pensie. Am văzut demult American Beauty şi tot ce-mi mai amintesc este că cineva filma o pungă luată de vânt, apoi vedea filmarea şi îi şoptea fetei de lângă el: “- Ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos?”
Dacă strecurătoarea prin care privim lumea are găurile prea mici, prea specializate, rareori ne va vizită frumosul, pentru că nu se va putea strecura în noi. Dacă le are prea largi, lumea ne va copleşi. Vom sfârşi prin a amestecă de-a valma frumosul şi restul până la resemnarea confuză în cotidian. Oare nu cumva secretul este să avem mai multe site…? Şi îndrăzneala de a le schimba între ele sistematic? Şi curajul de a ne face sufletul revolver şi de a juca din când în când ruletă rusească, învârtind strecurători cu ochii închişi, doar pentru a ne deschide lumii cu ciurul care ni se aşează întâmplător peste chip?Tot acest preludiu este traseul meu timid către o mare mărturisire: Îmi place ascutitura de creion! Nu creionul, nu urma colorată pe hârtie, şi nu desenul. Mie îmi place valul acesta muzical, furişat pe sub lama ascuţitorii. Acolo e un univers întreg, în care încap toate corsetele baroce, toate aripile de berze aflate sus, în marea migraţie, toate învolburările Mayei Plisetskaya în Boleroul montat de Bejart, toate răsucelile mele cu un ciot de arin în mămăligă cu cârnaţi de săptămâna trecută. Să îţi cumperi o ascuţitoare cu rezervor, care strânge lemnul şi nu face mizerie, este o crimă. Acolo se fracturează, se malaxează şi se risipeşte un miracol. Eu privesc deja cu nerăbdare aici lângă tastatură, unde am cele două ascuţitori simple şi o cutie mare de creioane. E o cutie nou-nouţă.