Am citit cândva acesta povestire: un om lovește o stâncă uriașă cu un baros. Din toate puterile. De 50 de ori. De 70 de ori. De 99 de ori. Nimic nu se clintește. La a suta izbitură bolovanul trosnește și se desface în bucăți. Omul nădușit își trage sufletul și cugetă: oare a suta oară în sfârșit am lovit corect sau toate celelalte 99 de lovituri au dat o mână de ajutor?
Facem mii de gesturi pe care le socotim mărunte doar pentru că nu putem pipăi acele particule infinitezimale, așchii de semnificații, de intenții și de înțelesuri care răsar din fiecare gest. Care se ciocnesc, se resping sau aderă unele la altele pentru a da naștere unui … ceva… nou, unic și neașteptat. Simplul gest de a vedea o expozitie poate determina un adevărat butterfly effect. În ultimii 15 ani am reușit să vad câteva expozitii de pictură. Unele derizorii, unele bune și unele excepționale, din categoria celor care cad sub definiția lui Salgado – ”atât de puternice încât nu mai ieși la fel cum ai intrat.” Arta însă te poate seduce atât cât îi îngădui și în limita antrenamentului tău de a te lăsa sedus.
George Lövendal este un artist cu care eram prea puțin familiarizat. Iată de ce descoperirea de astăzi mă fascinează cu asupra de măsură. Oricât de tentant ar fi să hoinăresc prin biografia acestui baron descendent din regi ai Danemarcei, nascut la Sankt-Petersburg și stabilit pe meleaguri românești, în acest moment îmi îndrept atenția spre lucrarile sale, pe care le-am astăzi la Muzeul Colecțiilor de Arta.
La intrarea în expoziție mă intrigă cuvintele Luciei Demetrius, rostite in 1943: ”Aș putea spune că Lövendal este zugravul sufletului românesc, văzut în tot ce are el mai adânc, mai sfânt, mai uman. Georg von Lövendal, acest Dostoievsky român al picturii românești.”
Și de îndată ce pășești în lumea copleșită de omenesc a pictorului, acesta te prinde. Și te ține.

Micile descrieri care însoțesc lucrările nu detaliază metode sau tehnici de pictură, ci un lucru cu  mult mai important, felul în care Lövendal își privea, își aborda și își picta modelele, oameni simpli la prima vedere, însă de o bogăție inefabilă. Bătrânul sprijinit în coada toporului ” (…) parcă a picat din cer, cum se zice, scăpând din lumea cealaltă, sau, poate, desprins din Columna lui Traian, a nimerit acolo, unde în tot satul nu mai era niciunul cu plete, cu portul din străbuni și, mai ales, cu chipul ăsta, neasemuit cu nimenea din cei pe care îi întâlnești în vremea noastră. (…) S-a oprit lângă ușă, a privit cu mirare fețele noastre, dar ele nu-i aduceau aminte de nimic… parca a vrut sa spună ceva, dar nu găsea cuvinte pe înțelesul nostru, și-a dat seama de nepotrivirea cu noi, s-a întors greoi și s-a lăsat pe o laviță în tindă. Ședea neclintit cu spatele gârbovit, cu capul tras între umeri, cu coatele înfipte în coapse, cu mâinile burdușite încrucișate peste o secure știrbită…”
George Lövendal – ”Întâlnirile mele cu țăranii”
Veșnicul Drumeț, o apariție atemporală, a ramas în amintirea pictorului astfel: ”Peste drum de catedrală, vara și iarna, toamna și primăvara, stătea un cerșetor. Înalt, puțin adus de spate, chel, descoperit pe cel mai mare ger, cu o frunte enormă, cu o privire care te încremenea (…).
– Ai fost toată viața cerșetor?
– Nu. Am fost cum spune englezu’, dacă știi globetrotter, vagabond! Daca vrei pe rusește: brodeaga. (…)
Tot ce spunea era mărturia unui spirit de rară pătrundere. Cele povestite de el nu erau numai pitorești, dar erau așa de pline de viață și atât de nemijlocite, că nu puteau sa fie decât ale unui martor ocular.”
George Lövendal – ”Întâlnirile mele cu țăranii”

Cartea George Lövendal – Întâlnirile mele cu țăranii – poate fi accesată aici:
https://issuu.com/georgeradu/docs/_gl_mntr_2014

Scenografia realizată în 1927 pentru spectacolul ”Crimă și Pedeapsă”, de Dostoievsky, montat la Teatrul Național din Cernăuți, evocă nu doar un vizual de excepție, ci și o metabolizare anume a universului dostoievskian. Nu stiam aceste fotografii, însă cum m-aș mai putea gândi de acum înainte la Raskolnikov, cel scuturat de frigurile unor stihii morale fără de hotar, altfel decât răscolindu-se în splendoarea geometrică a sărăciei plăsmuită de pensulele lui Lövendal? La sărmana Sonya, captivă între pereții clarobscuri ai singurelor și cumplitelor sale opțiuni. Sau la rânjetul de fiară bolnavă al lui Svidrigailov, sociopatul plin de surprize inexplicabile.

Dacă un artist ne poate face să îl credem, să ne mirăm, să ne întrebăm, să cădem pe gânduri, să ne repugne, să ne țină captivi  și fascinați, atunci vorbim despre un mare creator. Dacă aceste stari se și suprapun, atunci vorbim de unul exceptional. Așa… ca George Lövendal.