”Multe lucruri nu sunt văzute, deși apar în raza noastră vizuală, pentru că nu apar în raza noastră mentală, altfel spus, nu le căutăm. În sens larg, găsim doar lumea pe care o căutăm”. Henry Thoreau

Ce este lumea din jur, despre care avem atâtea convingeri ferme, altceva decât un spatiu personal, subiectiv fabricat de creierul fiecaruia? E nevoie să îți mai spun ce e văzul – un filmuleț produs de mintea ta dresată de educație și determinată de interese de moment, care interpretează impulsurile tăpșanului înțesat cu minuscule conuri și bastonașe? Crezi că celelalte simțuri funcționează diferit?
În Prapastiile Zărneștilor partea mea preferată o reprezintă traseele de cățărare. Nu mă aventurez pe perete însă mă fascinează să îi privesc pe cei care o fac. La o asemenea înălțime, fiecare ascensiune e ca un film de aventură. Duminica trecută am fost acolo. Nici picior de alpinist. Ca să rămân cu impresia copleșitoare a peretelui am scos telefonul să îi fac o fotografie. În prima imagine nu am avut un element care să dea scara dimensiunii, și astfel nu m-a impresionat prea tare. Era nevoie de un om.
– Ramai, te rog aici, cu fața la stâncă, iar eu merg ceva mai în spate să cuprind până sus la linia copacilor.
– Aici e bine?
– Stai un pic să mă departez… așa… mai la stânga, … mai… încă putin la stânga… încă…, încă… așa, ca să te văd încadrată pe acea fâșie de piatră. Acolo! Rămâi acolo. Privește în sus. Of, nu am suficient loc… Nu îmi ajunge focala telefonului, care e de 31 mm. Uite cât sunt de departe, nu mai am unde să mă duc pentru ca am ajuns la marginea șanțului. Și nici așa nu încape tot. Asta e… Unu, doi, trei. Gata, multumesc!
Caut printre cele trei-patru poze să vad care îmi place mai mult.
– Am terminat. Multumesc!
– Răzvan, vino sa vezi ceva!
– Nu, că nu încadrez bine de aproape. Ce voiam să fac, am făcut.
– Vino să vezi, e ceva interesant aici.
M-am apropiat și am văzut un păianjen complet neobișnuit. În termeni omenești – un fel de mutant. Amorțit de frig, abia se mișca. Cu greu mi-l pot imagina în zilele lui de maximă energie. Am aprins lanterna, pentru că știam trucul: aștepți ca subiectul să se urce pe o porțiune înaltă, să fie o distanță mai mare între el și fundal. În acest fel lumina lanternei nu cade  deloc pe fundal, compensezi expunerea la -1 sau -2, compui și tragi. Ca mine, cu telefonul, dacă nu ai luat nicio cameră de acasă.
Undeva, la piciorul personajului din prima imagine se afla personajul din a doua imagine, însă mintea mea nu era deloc demnă de această surpriză, atâta vreme cât credea că ”știe ea mai bine”.