Există un Cișmigiu al elegiei. Cu versurile din liceu agățate în ramuri. Un Cișmigiu în care ”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”.
Există un Cișmigiu al apusurilor pe tabla de șah. Cu umbrele prelungi, care descriu silueta reginei și a nebunilor. Cu chipuri bătrâne și pulovere tricotate, sub care mai tresare amintirea zilelor în care tinerețea se confunda cu nemurirea.
Există un Cișmigiu al săruturilor. Al buzelor febrile adolescentine și ezitante. Al buzelor ferme, cărora li se cuvine. Al buzelor absente și abia atinse. Al buzelor vântului și apei de la tâșnitoare.
Există un Cișmigiu al copiilor. Dacă ești atent, după liniștea bruscă poți ghici cu ușurință că în Rotonda Scriitorilor jocul de-a v-ați-ascunselea e în toi. Că Ina ține ochii închiși după gardul viu, iar lui Andrei îi sare inima de emoția jocului, în spatele lui Alecsandri.
Există un Cișmigiu al însingurării. În noptile de vară în care cauți cu lanterna evantaie de Ginko Biloba lânga debarcader.
Există un Cișmigiu al plimbarilor pe apă. Cu tangaje poetice și miros de alge.
Există un Cișmigiu al lalelelor. În marile descătușuri de primăvara. În care visarea de-a lungul șirurilor galbene și roșii durează de la Primărie până la Cetate.
Există și un Cișmigiu al păsărilor și unul al câinilor și unul al găștilor spărgătoare de semințe și unul al leagănelor și unul al patinatorilor și unul al miresmelor și unul al caniculei și unul al târgului de Craciun cu vin fiert și castane coapte și unul al drumurilor zilnice către metrou.
Este 19 ianuarie 2016. În aceasta dimineață am descoperit un alt Cișmigiu. Aparte. Străin, mut, bogat și atât de drag. Un Cișmigiu al încremenirii calde.
O dimineață însorită, în care fiecare din cele minus 14 grade Celsius surâde condescendent luminii calde dinspre răsărit, la capătul unei ninsori de poveste.