Mă gâdesc uneori la şcolile prin care am trecut. Mirosul de vopsea proaspată la fiecare 15 septembrie. Banca pe care o scrijeleam cu versuri rock. Liceul cu prozodie. Curtea cu cireşi înfloriți. Hățişurile lui Nichita, luceafărul intors al lui Barbu, treptele de lemn şi tavanul pictat. Emoția de la deschiderea catalogului – eu eram pe pagina a doua şi ştiam exact când a trecut de mine şi mă pot relaxa. Repetițiile din facultate. Trahanche oare nu ştia de Zoe şi Tipătescu? Ba da! Ba nu! Ba da! Ba nu! Poți să spui 12 versuri alexandrine dintr-o singură respirație? Sergei Eisenstein. Din nou şi din nou. Știi ce? Poți să-ți iei crucișătorul ăla și să… Și scările din Odessa la fel. Da! Cu cărucior cu tot. Alte și alte întrebări. Rebengiuc sau Liviu Ciulei? STOP. Da, îmi amitesc. Cu plăcere. Şi cu mirare. Pentru că oricât aş scotoci prin amintiri, tot nu găsesc ceea ce caut. În nicio forma de învațământ. Nici între coperțile cu triunghiuri şi cercuri galbene ale Ivancăi Olivotto dintr-a cincea, nici mai târziu. În anii de școală cuprinși între ”Ana are mere” și ”Cui îi e frică de Virginia Wolf” nu îmi amintesc o singură dată în care un învătator, asistent, lector sau profesor, să mă întrebe, pe mine sau vreun coleg: ce simți? Pur și simplu.
Câte un ”ce crezi” discret, câte un ”cum ți se pare” conspirativ, mai apăreau. În special la profesorii tineri. Dar un ”ce simți”… Nu. Ca și cum la școală mintea e binevenită, dar sufletul este strict interzis.
Fiecare întrebare deschisă e un punct de plecare spre nebănuite destinații. Fiecare ”ce părere ai” invită mintea să caute. Să hoinărească. Și se mai întâmpla din când în când. Dar ”ce simți”… No way! S-au ferit cu groaza celui care ar putea călca pe o mină.
Ce se poate petrece dacă întrebi un elev ce simte?
Să îți spună deschis ce simte. Un material cu care profesorul nu e familiarizat. În afara baremelor și demersurilor cuantificabile din punct de vedere didactic și pedagogic. Ba… exista riscul să se creeze un obicei ca acel copil sau – mult mai rau – întreaga clasă, să își pună aceeași întrebare. Poate ar apărea situația și implicit precedentul de a se discuta despre asta. De ce simte? Care sunt nuanțele emoționale? Înspăimântător.
Într-un univers în care se caută unicul răspuns corect la ecuații sau tehnici literare sau orice altceva navigând atent printre erori ademenitoare, a discuta despre ce simți e un fel de revoluție. E terifiant și interzis. Pentru că profesorul nu are decât două optiuni. Fie respectă orânduirea și hotărăște după cum îl taie capul: tu simți bine! tu simți prost! asumându-și riscul de a părea samavolnic și incompetent, fie pleacă de la premisa că fiecare sentiment e legitim și orbecăie în ceața unor argumentări rudimentare si contra-sistemice. Un fel de sinucidere live, la catedră.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către oameni care nu se întreabă nici pe ei înșiși asta.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către profesori narcotizați de prizonieratul călduț al normelor metodologice.
Care este teorema lui Pitagora? – este o întrebare nevinovată. Poate fi adresată oricând. Se recomandă și adresarea prin surprindere.
De ce a ales Otilia să-l trateze astfel pe Pascalopol? – ajunge să fie o întrebare curajoasă. A se adresa cu precauție. Se recomandă cu 5 minute înainte de recreație.
Se poate vorbi despre farmecul letal al Herulei Lucretia Vimercatti? – devine o întrebare riscantă. Doar pentru profesorii aventurieri. A se adresa rar, preferabil retoric, și întotdeauna pe propria raspundere.
Ce simți? – nu vă tăiați craca de sub picioare. A se evita cu orice preț!
