Lumea întreagă e o urzeală de lumi mai mici. La colțul casei tale, sub pat sau langă portiera mașinii alte orânduiri întrețes destine atât de străine de ale noastre. Atât de aproape de ale noastre.
Zelda este o bufniță. Una mică. Însă reputația sa îi depășește cu mult dimensiunile. Are în limba latină un nume șoptit, înfășurat în asperitățile confuze ale visării – Athene Noctua. Animal sacrul al zeiței Atena, simbol al orașului omonim, în Grecia Antică, pasărea care își duce viața în compania Minervei în Roma Antică, aceasta survolează cu capul sus acele însorite și îndepărtate veacuri. Nu îi este dată însă glorie eternă, pentru că, după cum era instruit omul de știință, din serialul Chernobyl, la înaltul consiliu de politruci, puterea este egală cu percepția puterii. Adică ceea ce este nu e nimic mai mult (și nimic mai puțin) decât ceea ce credem că este. Athene Noctua face pasul în etapa a doua a destinului său, cea pe care o cunoaștem astazi. În popor se numește cucuvea și este considerată un mesager al morții, o vietate de care se leagă unele dintre angoasele omenești, demne de Hieronymus Bosch.
Trecuse bine de miezul nopții, era de acum 1 iulie și noi hoinăream pe lăngă lacurile din Călărași după o scurtă vizită la Dunăre. Pe șosea, o pasăre neclintită la apropierea mașinii. Am oprit și ne-am apropiat. Nu părea în stare să zboare. A sărit în șanțul de pe marginea drumului. Am acoperit-o încet cu o țesătură și am adus-o acasă, urmând ca de dimineață să îi găsim ajutor specializat. La lumină am văzut penajul elegant brun cu pete albe și ochii imenși, de un galben intens, care ne fixau indiferent cum ne mișcam în cameră. Am descoperit că există în apropiere de București un centru specializat în îngrijirea și reabilitarea animalelor sălbatice, numit Visul Luanei. Zelda a fost examinată de medic și am aflat nu are membre rupte, că va fi ținută sub observație și apoi eliberată în habitatul ei natural.
Astazi e 2 iulie și amintirea ochilor perfecți ai Athenei de noapte e cu noi în încăpere. Cei  superstițioși mă vor întreba  insinuat: Cat a stat la voi acasa, a cântat? Stai liniștit, sărmana, era atât de nedumerită de ce i se întâmplă, că nu a scos un sunet. Dar ne-a privit intens și atent. Nu mă refer la privirea plină de subînțelesuri tainice, nici la privirea cruntă a răzbunătorului, nici la privirea rece, hipnotică a șarpelui. Bufnița era pur și simplu îngrijorată, ca un copil de clasa a patra, ajuns din greșeală într-o tabără cu necunoscuți. Zelda mai avea ceva formidabil, putea clipi normal sau cu câte un ochi pe rând, dezvelind gene lungi care umbreau pentru o clipă sferele perfecte.
Am numit-o așa pentru că, printr-un neînțeles scurt-circuit între noțiunile din capul meu, reputatia ei fracturată și reformulată în tenebrele subconștientului modern, energia ei reținută, suferința ei demnă și ochii înțelepți, mi-au amintit de Zelda Fitzgerald.

P.S. A doua zi am aflat ca anul 2019 a fost declarat, de către Societatea Ornitologică Română, Anul Cucuvelei, în urma unui concurs în care aceasta a obtinut 1593 de voturi cu care  și-a spulberat contracandidații: sfrânciogul roșiatic, mierla, pupăza și vânturelul roșu 🙂

– La cine?
– La soacra lui Bruegel. Pieter Brugel cel Batran, pictorul. Te gândești la ea?
– Uneori. Din pacate nu foarte des, pentru ca îmi petrec destul de mult timp gândindu-mă la dischinezia biliară a unui vecin al primarului din Scornicești, la pisica lui Max Planck, nu aia mare, aia mică și la felul în care mă stropesc de fiecare dată când încerc să bag whiskey în savarină. Pur și simplu alunecă pe canelurile pilastrului de frișcă, cel care ține deschisă scoica însiropată, scurgându-se apoi, de-a lungul postamentului buretos. Pune-te puțin în locul meu. Tu ai mai avea timp pentru soacra lui Bruegel?
– Eu te-am întrebat serios.
– Noooo, haida-de. Serios? De soacră-sa? De ce?
– Noi privim deseori un om important ca pe o forță extrasă din orice fel de context. Un personaj separat de lumea obișnuită printr-un soi de celofan aseptic prin care vede totul, poate pipăi, dar care nu are contact real cu nimic.
– De acord. Orice om e înrădăcinat undeva, e produsul mediului său, presărat cu urmele nenumăratelor întâlniri cu diversitatea, infuzat cu IQ-ul propriu și voința personală, distilat permanent în ceva inefabil, numit destin, nu-i așa?
– Ba da, teoria devenirii unui om, deși nu atât de sclipicios cum o prezinți tu, o știm cu toții. Eu la altceva mă refeream.
– La ce?
– Mă tot preocupă o întrebare, ce ar fi devenit Bruegel fără soacră-sa?
– Cum adică? De ce e soacră-sa așa importantă? E vreun stâlp al casniciei lui, sau cum?
– A, tu nu știi cine e soacră-sa.
– Nu. Cine e?
– E Mayken Verhulst.
– Și cine e Mayken Verhulst?
– Una dintre cele mai valoroase miniaturiste din Țările de Jos. Cea de la care Breugel cel Bătrân a învățat o parte semnificativă din ceea ce îl identifică drept un expert al detaliilor, a miilor de elemente mărunte care-i fac tablourile copleșitoare.
– Și cum făceau? Îi dădea soacra meditații sau cum?
– Come on! Poți mai bine de-atât, dar pentru că m-a întristat atitudinea ta ireverențioasă față de Mayken Verhust, te pedepsesc răpindu-ți plăcerea de descoperi pas cu pas metoda, adică ti-o spun pe șleau: Bruegel, ca tânăr ucenic al lui Pieter Coecke van Aelst era instruit atât de maestrul său cât și de soția acestuia, Mayken Verhulst.
– Dacă înțeleg corect, Bruegel își începe studiile sub influența unui cuplu ilustru de artiști și la un moment dat se căsătorește cu fiica acestora.
– Da, dar nu imediat. Ucenicia începe în 1545 iar căsătoria are loc în 1563, mult după ce se tânărul se desprinsese de începuturi.
– Ei, stii cum e, chipul la care visezi îți străbat amintirile peste timp. Poate că natura familiară a casei lui Coecke și îndrumările neprecupețite ale nevesti-sii, dar mai ales prezența diafană a fiicei acestora, un minut la vreme de zi ,aducând în atelier pensulele părinților, apoi o clipă la vreme de seară, în cadrul ferestrei, cu bluza de noapte înfiorată de adierile calde la asfințit, toate acestea erau paradisul secret al tânărului Pieter, naufragiat în furtunile pubertății.
– Tot ce se poate. Vezi, de-asta iubim amândoi imaginația, pentru că ne putem aventura acolo unde Pieter n-a fost de fapt niciodată și, la nevoie, putem da vina pe el pentru factura călătoriei.
– Apropo. Ai revazut recent pictura lui ”Coțofana de pe spanzuratoare”?
– Nu recent, dar o știu.
– M-am tot uitat la ea zilele astea, nu te frapează ceva?
– Compozitional mă uimește amplasarea centrală a coțofanei, care în acest caz nu o prejudiciază cu nimic. Dimpotriva.
– Da, asta e remarcabil, la fel de remarcabil ca faptul că a ales cotofană și nu altă pasăre, dar iată la ce ma refeream. Îți dau un indiciu: ce anume din această pictură îl strigă nume pe Maurits Escher?
– Ce? Ce legatură poate fi între o pictură realizată în 1568 și un grafician din secolul 20?
– Uită-te bine la spânzurătoare! Deschide netul și hai să vedem. Asa. Ce zici?
– Wow, linia bazei spânzurătorii și linia trunchiului de sus, pe care stă coțofana, nu numai că nu sunt paralele, dar privite de sus se intersectează în cruce. Iar în apropiere se află o altă cruce din lemn, ca să ai cu ce compara.
– Da. Și pentru că acest efect e greu de cuprins cu mintea, pare să răsucească puțin spațiul, pe măsură ce ochii ne aluneca de-a lungul spânzurătorii. E 3D? E în miscare aparentă? E Escher?
– Cu indulgență, pentru că în vreme ce la Bruegel, aceasta spânzurătoare este perfect posibilă în lumea reală, la Escher spațiul 3D este supus conventiilor 2D cu mult dincolo de granițele neposibilului. Dar, fie, sunt de acord, în felul în care prezinți lucrurile îmi amintesc de Escher. Despre asta voiai să vorbim, de o spânzurătoare strâmbă?
– Nu, dar am vrut să te îndepărtez un pic de soacra lui Brugel, ca să văd dacă reziști. Acum sunt multumit. Te rog, continua. Ce a mai facut mareț?
– În afara faptului ca era o artistă excepțională? Că a educat un deschizător de drumuri? Că s-a ocupat de educația artistică a celor doi fii ai lui Bruegel, Pieter cel Tânăr și Jan cel Bătrân? Că practic, fără să premediteze, a pus umărul la clădirea unei formule artistice noi? În afara acestor lucruri?
– Da, în afara lor.
– Te las sa cauți singur. Așa, că m-am supărat.
– Ok. Am o idee care te va înveseli. Soția lui Bruegel cum se numea?
– Mayken Coeke.
– Tot Mayken, ca pe mamă-sa? Să vezi ce încurcătură. Asa. Ne închipuim că tu ești Brugel cel Bătrân, eu prietenul tău, că fiii tăi se numesc Pieter și Jan, iar soacră-ta este Mayken Verhulst. Mergem la tine acasă și ne comportăm în acest scenariu. O întrebăm pe bătrână ce a mai desenat azi, dacă cei mici și-au făcut lecțiile la miniaturism și dacă azi au liber la acuarelă, de-astea….
– Auzi, în primul rând nu te pune cu soacră-mea! În al doilea rând, având în vedere că soacra lui Breugel a murit la 30 de ani după el, nu am niciun chef de astfel de glume. Hai să glumim cu soacră-ta. Aceeași versiune.
– Nu, că a mea nu ține la bancuri. Dar la mine acasă tot te invit. Am savarine.
– D-alea indopate cu whiskey?
– Aș vrea eu. D-alea ocolite cu whiskey.
– Bun și-așa.

Păsări negre, cu aripi somnolente se ciocnec de marginea Youtube-ului. Las capul pe spate, căștile îmi alunecă pe pat, de-a lungul tăbliei capitonate care se lasă alene mânjită cu muzică. La fel ca mine, toamna de afară a înțeles că e prea devreme pentru concluzii. Ea s-a ferit mereu de concluzii. E un fel de proprietară de pensiune, care evită să te înțeleagă, pentru că nu ești nimic mai mult decât o simplă rezervare cu mic dejun. Toamna trece printre clipirile noastre și se dezbracă până la piele și ne farmecă pe noi, cei ce suntem numai oameni. Nu se vaită, nu se exhibă, nu invită și nu insultă. Nudă și policromă, e sie însăși suficintă. Intimidarea cu care privim toamna nu își are obârșia în răceala implacabilă a zborului peste capetele noastre. Nici în șuvițele fierbinți și efemere, vizibile din spațiu, între granițele pădurii boreale. Ci într-o meteahnă a ființei omenești, aceea de nu putea percepe natura dimensională a ceva, a orice, decât comparativ. Astfel, toamna copleșește pentru că se dezbracă până la piele, în vreme ce iarna se dezbracă până la os. Dincolo de haine se află un adevăr simplu, un univers ușor de anticipat, ușor de înțeles, mereu irezistibil. Dincolo de piele e un tărâm întunecos și paradoxal, al umorilor, al tendoanelor, al arcuirilor neștiute de muritori. Nici chirurgii și nici legiștii nu au vreme să se lase atrași în temnițele iernii de dincolo de piele pentru că munca lor e cu adevarat valoroasă doar dupa ce încheie tăietura și retează ața stacojie în vecinătatea ultimului nod. Buna reputatie a toamnei se întemeiază în mare măsură pe proasta reputație a iernii, care la rândul ei nu a greșit cu nimic în afară de faptul că operează dincolo de piele, în întuneric, în inefabil.
Youtube-ul, cu satisfacțiile lui sadice, îmi dă muzică la întâmplare. Acum a ales pentru mine Lhasa de Sela – Love Came Here. Versurile sunt clare:
”There is no end to this story
No final blow or glory
Love came here and never left
Now that my heart is open
It can’t be closed or broken
Love came here and never left
Now I’ll have to live with loving you forever
Although our days of living life together
Of living life together are over
There’s nothing here to throw away
I came to you in light of day
And love came here and never left”
Ce poate fi mai obsedant decât ”Now I’ll have to live with loving you forever”? Și nu mă sperie să iubesc toamna, ci să rămân un captiv fericit între frunzele ei căzute de-a lungul întregului cod Pantone.
Așa cum anotimpurile au uneori muzica lor dizarmonică pentru timpane omenești, tot așa au și celelalte fenomene care ne dau târcoale. Cum ar fi gramatica. Ce frumos spunea Einstein: ”Dacă judeci un pește după capacitatea lui de a se urca în copaci, își va trăi viața crezând că e un tâmpit”, o invitație concretă la a nu cere Cezarului ce acesta nu are și nu poate da. Destinul unui anume cuvânt mă preocupă la acest ceas de seară. Al cuvântului – cacao. Parafrazându-l pe Einstein, îți propun să evaluezi cacaua după orice, dar nu după declinarea numelui său. Pentru că pe cât e ea de subtilă, de generoasă și de prezentă în viața noastră, pe atât este de nedereptățită gramatical. Trec cu vederea sensul ei figurat, evidențiat în enunțuri peiorative, profund nedrepte, nejustficate și neinspirate, tip: ”A te face de cacao”, o alegorie, insalubră, scandaloasă și gratuită. Altceva mă îndurerează, și anume faptul că fix în zona articulată a substantivului apar surprize mari. Nominativ: cacaua (hai, treacă-meargă), Acuzativ: cacaua (să zicem…), Vocativ: cacao (hm… suportabil) și acum ține-te bine! Genitiv și Dativ: cacauei (pe bune? Cacauei? WTF?) ”Prețul cacauei a crescut cu 10%”, ”Să-i recunoaștem cacauei proprietățile nutritive”, dacă minunata pulbere maronie ar fi avut o rețea de transport și comerț la fel de veche și prestigioasă precum mătasea, vorbeam acum despre ”drumul cacauei”? Și la cacao e ca la oameni. Nimeni nu le are pe toate. Și nimeni nu poate alege cum va rămâne în conștiința posterității.
Întorc ușor capul și găsesc lângă mine sursa zbuciumului meu nocturn: o ciocolată cu ambalaj sumbru, care lăfăie alb pe negru: Dark Chocolate, 64%. De bună seamă, procentele cacauei.

E deja luni 13 august. S-a încheiat un weekend fierbinte, petrecut seară de seară în Piata Victoriei. Oricât ar fi de mare tentația atitudinilor radicale, rezist. Fantasme cu politicieni abuzivi și corupți, măturați în zori de un Deus Ex Machina avem mulți dintre noi. Toate filmele și cărțile în care personajul negativ suferă o fractură de destin și devine pozitiv sunt emoționante, dar ele rămân filme și cărți. Nu cred că răii vor deveni buni și nu aștept din senin apariția măturii celei mari, întru îndestularea sufletească a norodului. Lucian Boia, în cartea – ”Un joc fără reguli – Despre imprevizibilitatea istoriei”, pleacă de la o premisă fermă și greu de admis de către cei care nu au depașit etapa gândirii magice, și anume că istoria este adesea un capriciu al hazardului, independent de voința individului sau a maselor. Autorul mai face o precizare, la fel de greu de digerat, și anume că tot ceea ce noi numim istorie trebuie scrisă cu i mic, pentru că nu reprezintă trecutul, ci doar proiecția noastră asupra trecutului, o poveste ciufulită de lungile și oportunele răstălmăciri pe care i-a fost dat să le parcurgă. Istoria, scrisă cu i mare, reprezintă faptele reale, pe care în intimitatea lor, nimeni nu le cunoaște. Din necesitatea Istoriei și nu al istoriei, am ieșit în stradă. Ca să vad cu ochii mei.
Am privit chipurile oamenilor și le-am admirat determinarea, am văzut furia celor ce se îndârjesc nedreptății și am zâmbit complice la surâsul amar al celor cu pancarte subtile. Am tras adânc în piept gaz lacrimogen și am fugit cu ochii roșii pe bulevard, la câțiva metri de locul unde obișnuim să mergem la vernisaje și ale carui ferestre oglindeau acum flăcări prelungi de la copacii incendiați în față. Urmărit de norul alb și usturător, de oameni panicați în vacarm și disperare, înțelegeam că aceste clipe nu seamănă cu nimic din ce trăisem până atunci. Aceste trei nopți au fost mai semnificative pentru mine decât scenele prezentate repetitiv pe canalele de știri, de opiniile avizate și declarațiile mai-marilor momentului. Departe de mine intenția de a descifra sensurile evenimentelor, marile capcane, manipulări și interese. În tot acest marasm, mie mi-a atras atenția un lucru. De ce mulțimea îi privește pe jandarmi ca pe călăi naționali în vreme ce autoritățile îi prezintă pe jandarmi drept eroi naționali? Cum sunt ei de fapt? Nu îmi îngădui naivitatea de a nu înțelege nevoia de propagandă a fiecărei tabere, propagandă din care fiecare speră să aprindă fitilul exploziei decisive, să pună capăt favorabil acestui război de uzură început în duminica urnelor fatidice. Însă ceea ce mă interesează cu adevărat este un mecanism marginal, la scara conflictului de vineri seara, dar semnificativ ca fenomen în sine. Și anume, cum apar în rândul forțelor de ordine, bătăușii de plăcere. Cei care îți trag bastoane, deși ești pașnic și ai mâinile ridicate deasupra capului. Cei care îți dau cu gaz lacrimogen direct în față pentru că pui întrebări prea insistente. Cei care te lovesc deși știu că ești acolo în calitate de jurnalist. Îmi vine greu să cred că o mare ședință coordonată politic a stabilit:
– La acest miting, este esențial, ca printre obiectivele cunoscute, să mai îndeplinim unul – să lovim câți demonstranți putem. Vă uitați atent în mulțime și dacă vrunu are față nașpa, dacă se uită chiorâș, dacă vă aduce aminte de unchiul Costel care vă urechea când erați mici, jap! câteva bastoane. Atenție, nu multe. Între doua și patru. Trei ar fi ideal. Și nu în cap, că întrăm la alte-alea. Asa, cum spuneam, le trageți numărul stabilit de bastoane. Dacă face gură, putem suplimenta cu încă două, hai, maxim trei. Ăia așezați la pământ pot fi loviți tot așa, de două-trei ori.
– Păi de ce șefu, că sunt gata anihilați?
– Taci mă, și fă ce-ți spun! Ce, parcă nu știu io că o să vă înfierbântați și o să vreți să mai dați câteva? Mai bine să stabilim acum o limită, ca să nu dați cu nemiluita. Spre binele victimei o zic.
– Șefu, da să dăm tare?
– Regulamentu nu prevede. Dai cât te lasă inima. Da vezi să nu-l schilodești rău, așa, mai cumpătat.
Deși secvența propagării acestei informări este irezistibilă, mi-e greu să cred în ea. Revin însă la dilema inițială: bucuria bătăușului talentat. A celui căruia îi crește pulsul și i se luminează chipul, în minisecunda glorioasă a spamelor celui lovit. Să fie vorba de banali sociopați în uniformă? Atâția la un loc? Acestă soluție ar simplifica nepermis de mult rezolvarea dilemei mele. Mi-am amintit brusc de cartea Psihologia Minciunii a lui Scott Peck. O lucrare excelentă, care încearcă să explice originile și dezvoltarea răului omenesc, de esență pură. Acolo am aflat de masacrul May Lai. Pe scurt, în 16 martie 1968 soldații americani din Compania C, batalionul 1, regimentul 20 infanterie, ucid, violează și mutilează în Vietnam sute de civili neînarmați, majoritatea bătrâni, femei si copii, aparținând zonei numite May Lai. Analiza lui Peck se concentrează pe întrebarea: de ce simpli soldați, prinși într-un război nedorit, oameni care anterior fuseseră poștași, lăptari, agricultori, mecanici sau aveau orice altă profesie pașnică, apăsaseră trăgaciul, din nou și din nou. E prea interesantă analiza lui Peck, ca s-o stric eu oferind concluziile. Iată însă că în această seară mi-am amintit de ea.
Am fost la cel de-al treilea protest cosecutiv și i-am privit cu atenție pe jandarmi. Unul târa un picior, vădit încurcat de acest beteșug. Altul era permanent încordat și morocănos. Cele câteva fete încotoșmănate cu toate elementele de protecție erau neobișnuit de mici, atente și alerte. Unii nu mai aveau pistol deloc, alți îl purtau în toc legat cu o sârmă creață. Un uscățiv înalt cu ochelari se ciondănea cu un protestatar mai insistent. Un domn în vârstă, cu un steag în mâna stângă trecea pe lângă cordon și bătea ușor palma cu fiecare jandarm în parte. Nu îl refuzau. Întindeau discret mâna spre ai face bătrânului o bucurie. Erau tineri și vizibil stingheriți de gestul cel firesc și probabil interzis, dar nu îl puteau refuza. O domnișoară ofilită, în sandale și colanți zglobii – roșu cu negru, pe al cărei chip se putea citi fiecare noapte de club cu fetele, se ducea din jandarm în jandarm cu telefonul aprins, ca să își facă selfie cu fiecare dintre ei. Unii o acceptau în silă, alții priveau în altă parte, alții îi strigau de-a dreptul:
– Treceți doamnă în rând! Acolo cu toată lumea! Nu aveți voie să vă apropiați așa mult. Ea se posomora brusc, devenea înțepată și le striga ceva legat de drepturi și altele. Am vazut namile mustăcioase și țanțoșe pe care abia le mai încăpea echipamentul din dotare. Nu sunt anti-mustață, însă oricăt de mult ar fi împământenit Salvador Dali și Friedrich Nietzsche onoarea celebrei decorațiuni masculine, vedetele din ambele tabere ale celui de-al doilea razboi mondial i-au asociat o reputație proastă. Ce să mai zic de zilele noastre…
Am văzut între jandarmi priviri curioase, care emanau preocupări inteligente, oameni pe care mi i-am imaginat citind, răsfoind albume foto sau uitându-se la filme de artă. Am văzut multe uniforme la fel puse pe multi oameni diferiti.
Să lovești un agresor care îți pune viața în primejdie este în sine un lucru dificil și terifiant pentru cei mai mulți dintre noi, dar să  pocnești cu plăcere pe cel calm, înarmat doar cu lanterna telefonului mobil, să o faci în mod repetat și temeinic? Prin ce metodă se desprind, dintre mii de oameni în uniformă, dintre cei care au oscilat candva între a deveni învățători sau tâmplari sau magazioneri sau sportivi sau secretari sau medici veterinari sau șoferi de camion sau fabricanți de înghețată sau cântăreți sau fotografi, unii care, fie și pentru câteva clipe, devin bătăuși surâzători? E o particularitate latentă, o genă antisocială, un morb timorat care abia așteaptă condiții prielnice să se manifeste sau e altceva? Ce e? Vreau oare să aflu?

Fotografii au tendința de a se împărți în două tabere. Pasionații de instantanee (image takers), care asigură nemurirea clipei și cei care elaborează vizualul din imagine pas cu pas, de la idee la produsul finit – (image makers). Dar să stăm puțin de vorbă cu trei dintre ei, un vânator, un regizor și un nehotărât. Să le spunem: Mihai, Adrian și Radu.
– Mihai, povestește-ne, te rog, cum construiești tu un cadru fotografic.
– Construiesc? Eu nu construiesc nimic. Totul e spontan. Un act cinegetic. Eu urmăresc subiectul. Dacă o ia la dreapta pe Lipscani, îi ies înainte la BNR. Și acolo trag. Bam! Am dinainte pregatite focala, ISO, diafragma, tot. Dacă nu îmi place lumina, îl urmaresc în Villacrosse și trag acolo sau cand iese în Victoriei. Fotografia ține de stare. De decizii concentrate în clipiere de pleoape. Bresson? Momentul decisiv? Stii tu. Milisecunda aia în care vezi surâsul perfect sau ceva stă să bubuie sau ea zice ”Da” și îi dau lacrimile sau mâinile cele mici freamată în timp ce rup ambalajul cadoului de sub brad. Momente, înțelegi? Momente. Ce să construiesc? Mă aflu pur și simplu acolo și trag. Cum ziceam, Bam! O mare fotografie e un mare moment imortalizat perfect.
– Mihai, înainte să faci Bam, ai spus ca te preocupi de setari.
– Da, observ lumina, aleg un interval ISO, aleg o diafragma, verific DOF-ul și apoi pândesc.
– Deci tu te pregatești înainte, bucurându-te de viteza de decizie pe care ți-o conferă experiența. Premeditezi.
– Păi cum altfel? Da.
– Iei și hotărâri de compoziție, știu și eu… reframing, contrapunct, aranjare în fundal?
– De bună seamă. Uneori, în fața unui fundal perfect, care poate fi un zid frumos colorat sau linia de fugă a unei străzi înguste sau orice altceva mă inspiră, aștept subiectul să intre singur și neștiutor în capcana încadraturii mele.
– Și ziceai, Mihai, că nu construiești?
– Credeam că te referi să le aduc de-acasă și să le pun cu mâna în cadru. Dacă în abordarea mea ți se pare că eu construiesc, fie, dar eu nu consider că fac asta. Pur și simplu mă păstrez în formă pentru a observa și a surprinde.
– Bine spus – a observa și a surprinde. Dar de ce o faci?
– De ce? Pentru că nanosecunda aceea care aliniază ochiul, creierul, lumina, scena și subiectul, ca șă cităm din clasici, e glorioasă și e a mea.
– Un soi de climax al potrivelii.
– Da, dacă vrei tu să îi spui așa…
– Bucuria o simți când declanșezi sau când vezi poza pe display?
– De cele mai multe ori e concomitent. Începe odată cu click-ul și continuă cu sau fără vizualizarea imediată a imaginii.
– Și cum știi că îți va plăcea, dacă nu o vezi imediat?
– Am ajuns să stiu din momentul declanșării dacă îmi va plăcea sau nu. Cred că după suficient antrenament știi când ai dat lovitura.
– E interesant că îți descrii procesul de creație în termeni războinici: lovitură, împuscătură, capcană. Și puțin paradoxal, pentru ca folosești termeni mortiferi pentru pentru imortalizare. Scuze, era doar o observație care mi-a trecut acum prin cap. Nu contează. Tu vezi fotografia ca pe un surogat necesar satifacerii nevoii de eroism?
– Eroism? Nu-i cam mult? Dar, întrebarea mă pune oricum pe gânduri. Răzvan, tu ai senzatia că sunt un Chuck Norris cu obturator? Un lunetist captiv în convenții urbane, pitit între focale și timpi de expunere?
– Nu știu Mihai, tu să îmi spui.
– O să mă gândesc.
– Adrian, tu cum îți construiești fotografia?
– Corect spus, construiești. Port în mine frânturi de vizual care nu îmi dau pace. Lumina dintr-un cadru de Kurosawa sau o geometrie aspirată în treacăt de la Mondrian. Le iau și le transplantez în spațiul rece, al unei gări ruginite pâna la os. Gasesc înăuntrul meu volutele unui șiret încrețit de-a latul cutelor de piele care prind brusc tremurul răsăritului, după o noapte transpirată de remușcările și deznădejdile marilor nepotriviri de a doua zi. Eu nu pozez, eu țes, la un gherghef mare fantasme care uneori își găsesc viața vizibilă în fotografiile mele. E o punere în scenă.
– De ce o faci?
– Fotografia?
– Da. De ce mai faci click, de vreme ce climaxul tău artistic s-a petrecut deja mental sub forma unei imagini?
– Știu și eu? Poate pentru că vreau să îmi amintesc. Sau să arăt mai departe. Sau să nu ajung mai târziu să mă îndoiesc de ceea ce mi-am închipuit. Sau să văd dacă posibilitățile mele tehnice țin pasul cu imaginația. Sau… Habar n-am.
– Plăcerea ta cea mare, Adrian, rămâne în coliziunea de idei, nu în imaginea foto, corect?
– Da. Pentru că închipuirea alunecă în conștient pe o tubulatură lubrifiată cu euforie. Poți tu poza așa ceva? Însă cum unii țin jurnale de vise, eu, când îmi este la îndemână, stropesc muțenia pixelilor cu oniricul meu gălăgios.
– Și îți iese la fel ca în gând?
– Nu prea. Mijoacele tehnice ale realității sunt ridicole pe lângă cele ale imaginarului.
– Atunci când fotografiezi, te bucuri de neprevăzut? O umbră nouă, mai senzuală decât era în mintea ta? O privire mai pătrunzătoare? Un zâmbet mai proaspăt în lumina cea veche?
– Cu siguranță. Fiecare fotografie a mea, oricât de regizată ar fi, invită accidentalul estetic. Se lasă sedusă de neprevăzut.
– Ți s-a întâmplat să ai în camera foto imagini mai bune decât erau inițial în minte?
– Mai bune – da, mai tulburătoare – nu. Știi și tu Razvan că frumusețea e în ochii celui care privește și, aș îndrăzni să adaug, spasmul e în lung-metrajele celui care le visează.
– Da. Cam asa.
– Tu ce zici, Radu?
– Ce să mai zic? M-ați zăpăcit de tot. E fotografia vânătoare sau regie? Și dacă ar fi să aleg, ce să aleg?
– Eu cred că ai ales deja, doar că nu știi. Privește puțin la argumentele fiecăruia. Ți se pare că sunt ireconciliabile?
– Asta mă zăpăcește de fapt, că nu pricep de unde pornește regia și unde se termină vânătoarea. Sau invers.
– Avantajul începătorului. Are mintea proaspătă pentru contemplarea opțiunilor.
– Răzvan, eu vreau să fotografiez, nu să contemplu opțiuni. Pot să încep fără să fiu în vreo gașcă?
– Cred, Radu, că oricât de mare ar fi nevoia de identitate fotografică, în viața reală, regizorul care pândește în codrii imaginației e la fel de fericit ca vânătorul care cade în visare după fundalul perfect și lumina de poveste. Pentru că arta vizuală e mult mai elastică decăt ne căznim noi să o restrângem ca sa o putem cuprinde.

Să vorbești despre efemer, înseamnă să vorbești despre tine. Ce subiect poate fi, omule, atât de autobiografic, în ciuda clipelor negrăite în care nemurirea te mințea de după tăblia patului? Să te gândești însă la efemer… în calmul pastelat al minții tale… este o cu totul altă experiență. Cuvintele interioare au un suflu diferit de al celora modelate de gură. Poți spune că Ana are mere, însă îți poți înfrâna trenul gândurilor pline de îndoială? Dacă nu mai are mere? Dacă are, dar sunt stricate? Dacă le-a vândut sau mai rău, nu a avut niciodată? La modul concret, Ana-cea-cu-mere ar putea fi o impostoare, ca să nu spun altfel. Dar e așa sau e victima unui complot grosolan care a acreditat ideea că ea ar avea mere. Și atunci de ce tace? De ce?
Timpul trece, merele se destramă și se scurg treptat din fața ochilor nostri în subconștient, iar acest zvon, tipărit în abecedarul anilor ’80, dispare încet, asemeni condensului de pe cojile ouălor scoase mult prea târziu din congelator, iar Ana visează că va fi recuperată din întâmplare de vreun Cetațean Kane, care, în loc de Rosebud, ar putea șopti cu ultima răsuflare: Ana are mere.
Ieri la prânz am primit un mesaj:
– Răzvan, în această seară este eclipsă de lună și noi am vrea să o fotografiem în pădure la Comana, tu ai ceva plănuit?
Mie dacă îmi spui pădure traduc imediat în arbori înalți, coardă, ham… Ți-aș spune cum arată cățăratul în copaci, drapat în țânțari și abur, dar nu e semnificativ pe firul nostru epic. M-am urcat, m-am pozat, m-am dat jos (de mai multe ori), apoi am aruncat echipamentul murdar de noroi în portbagaj și m-am dus la marginea pădurii, la eclipsă.
Am făcut câteva click-uri, nu mi-a ieșit nimic și am renunțat. Luna era atât de generoasă încât nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea un fel insinuat de a se dezgoli de nori și de a se furișa treptat, pe măsură ce umbra pământului îi sufla întuneric între omoplați. Sclipea o milisecundă, la fiecare revenire la tema muzicală inițială, căci în mintea mea, eclipsa era pusă în scenă pe ”Tăcerea lui Beethoven” de Cortazar. O clipă am deschis telefonul – meteahnă de om modern, viciat în tehnologie. Poza cu mine în copac a aparut pe ecran. Mulțime de musculițe au dat buzna. Aripi delicate și cozi lungi, întreite patinau pe ecranul aprins. Vedeam acum limpede câmpul de joacă și suferință al unei alte civilizații. De joacă pentru că veneau entuziaste și de suferință pentru că, odata aterizate, se târau de-a lungul și de-a latul cu un tremur de caznă în trupurile minuscule. Am privit îndelung:
– Edi, tu ai ceva macro la tine?
– Da. Vrei sa îl pun?
– Te rog. Pune pe camera ta obiectivul macro și dă-mi-o puțin.
Am declanșat din nou și din nou cu uimirea de a-mi observa chipul remodelat pe telefon. Edi a aprins brusc o lanterna roșie. Click și iar click.
Acasă, primul meu gând a fost să aflu cine ne-a vizitat, sau mai corect spus, noi ai cui oaspeți am fost de-a lungul eclipsei. Am găsit un site util în aceasta direcție. Se numesc Ephemeroptere sau popular – Rusalii. Cele mai cunoscute sunt mari, însă prietenii noștri erau printre cele mai mici din ordin, probabil Baetidae. Euforia m-a cuprins însă când am aflat ce căutau acolo după o așteptare de trei ani, cum se sacrifică pentru comunitate, cum se angajează într-o frenezie sexuală pentru desăvârșirea unei existențe terestre de câteva ore.
La scara unei astfel de dedicări, cât de important mai este faptul ca Ana are doar din când în când mere?

Linkuri utile:
https://www.youtube.com/watch?v=YFD2PPAqNbw
http://www.knowyourinsects.org/Ephemeroptera1.html
https://www.natgeo.ro/natura/animale/9216-scurta-si-patimasa-viata-a-rusaliilor
https://en.wikipedia.org/wiki/Baetidae

Astăzi, 23 martie, este o zi surprinzatoare. Iarna înfășoară Bucureștiul în grafică și contraste. În arome de lemn încins, cardamom și liniște. Îi asfixiază vocea și îi încetineste pașii. Ca și cum o frână colosală, prinsă cu milioane de cabluri în sufletele și mașinăriile noastre ordonă: acum tăcem! acum o luăm mai încet! Iarna apasă cu cizma stângă pe toate grăbelile, ușurătățile și vânjoșismele noastre. Cel ce tace, cu vorbele viscolite pe corzi, e asemeni obezului nădușit în febrele fantasmelor cu pui fripți, asemeni agentului de circulație îngrijorat că sintagma ”lasă că ne înțelegem noi” nu mai are efectul anilor 90, asemeni Scufiței Roșii, sfâșiată între emoția supraviețuirii la limită și remuscarea că poate a orchestrat sfârșitul bunicii înainte de vreme. Splendoarea iernii nu constă în evidentul din ea, ci în necunoscutul din noi. Ceea ce la tropice este previzibil, in Alaska este cu neputință de anticipat.
Am terminat supa și aștept felul doi. Ospătarul a avut amabilitatea să îmi dea măsuța de lângă geam, deși scria pe ea Rezervat. Pe fereastră îl zăresc pe Nichita compunându-și Necuvintele:
“Dar eu, pe străzi, și mai puțin crezând
ca altădată în mișcările de nori,
ci mai degrabă strâns în frig, mușcam
tulpinele de trandafiri târzii
cercând să nu-mi rănească cerul gurii
trufașii spini și limba mea cea mută.
O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de gură,
și se hrănește cu priviri…”
Sar peste masă și caut să îl ajung din urmă:
– Nichita! Nichita! Stai un pic! El mă privește buimac și furios așa cum te uiți la hoții de reverii. Nichita, ai vrea să îi telefonezi lui Camus? Cum de ce? Ca să îl poți întreba direct ce a vrut să spună cu: “În toiul iernii, am descoperit în mine o vară de neînvins.”