E deja luni 13 august. S-a încheiat un weekend fierbinte, petrecut seară de seară în Piata Victoriei. Oricât ar fi de mare tentația atitudinilor radicale, rezist. Fantasme cu politicieni abuzivi și corupți, măturați în zori de un Deus Ex Machina avem mulți dintre noi. Toate filmele și cărțile în care personajul negativ suferă o fractură de destin și devine pozitiv sunt emoționante, dar ele rămân filme și cărți. Nu cred că răii vor deveni buni și nu aștept din senin apariția măturii celei mari, întru îndestularea sufletească a norodului. Lucian Boia, în cartea – ”Un joc fără reguli – Despre imprevizibilitatea istoriei”, pleacă de la o premisă fermă și greu de admis de către cei care nu au depașit etapa gândirii magice, și anume că istoria este adesea un capriciu al hazardului, independent de voința individului sau a maselor. Autorul mai face o precizare, la fel de greu de digerat, și anume că tot ceea ce noi numim istorie trebuie scrisă cu i mic, pentru că nu reprezintă trecutul, ci doar proiecția noastră asupra trecutului, o poveste ciufulită de lungile și oportunele răstălmăciri pe care i-a fost dat să le parcurgă. Istoria, scrisă cu i mare, reprezintă faptele reale, pe care în intimitatea lor, nimeni nu le cunoaște. Din necesitatea Istoriei și nu al istoriei, am ieșit în stradă. Ca să vad cu ochii mei.
Am privit chipurile oamenilor și le-am admirat determinarea, am văzut furia celor ce se îndârjesc nedreptății și am zâmbit complice la surâsul amar al celor cu pancarte subtile. Am tras adânc în piept gaz lacrimogen și am fugit cu ochii roșii pe bulevard, la câțiva metri de locul unde obișnuim să mergem la vernisaje și ale carui ferestre oglindeau acum flăcări prelungi de la copacii incendiați în față. Urmărit de norul alb și usturător, de oameni panicați în vacarm și disperare, înțelegeam că aceste clipe nu seamănă cu nimic din ce trăisem până atunci. Aceste trei nopți au fost mai semnificative pentru mine decât scenele prezentate repetitiv pe canalele de știri, de opiniile avizate și declarațiile mai-marilor momentului. Departe de mine intenția de a descifra sensurile evenimentelor, marile capcane, manipulări și interese. În tot acest marasm, mie mi-a atras atenția un lucru. De ce mulțimea îi privește pe jandarmi ca pe călăi naționali în vreme ce autoritățile îi prezintă pe jandarmi drept eroi naționali? Cum sunt ei de fapt? Nu îmi îngădui naivitatea de a nu înțelege nevoia de propagandă a fiecărei tabere, propagandă din care fiecare speră să aprindă fitilul exploziei decisive, să pună capăt favorabil acestui război de uzură început în duminica urnelor fatidice. Însă ceea ce mă interesează cu adevărat este un mecanism marginal, la scara conflictului de vineri seara, dar semnificativ ca fenomen în sine. Și anume, cum apar în rândul forțelor de ordine, bătăușii de plăcere. Cei care îți trag bastoane, deși ești pașnic și ai mâinile ridicate deasupra capului. Cei care îți dau cu gaz lacrimogen direct în față pentru că pui întrebări prea insistente. Cei care te lovesc deși știu că ești acolo în calitate de jurnalist. Îmi vine greu să cred că o mare ședință coordonată politic a stabilit:
– La acest miting, este esențial, ca printre obiectivele cunoscute, să mai îndeplinim unul – să lovim câți demonstranți putem. Vă uitați atent în mulțime și dacă vrunu are față nașpa, dacă se uită chiorâș, dacă vă aduce aminte de unchiul Costel care vă urechea când erați mici, jap! câteva bastoane. Atenție, nu multe. Între doua și patru. Trei ar fi ideal. Și nu în cap, că întrăm la alte-alea. Asa, cum spuneam, le trageți numărul stabilit de bastoane. Dacă face gură, putem suplimenta cu încă două, hai, maxim trei. Ăia așezați la pământ pot fi loviți tot așa, de două-trei ori.
– Păi de ce șefu, că sunt gata anihilați?
– Taci mă, și fă ce-ți spun! Ce, parcă nu știu io că o să vă înfierbântați și o să vreți să mai dați câteva? Mai bine să stabilim acum o limită, ca să nu dați cu nemiluita. Spre binele victimei o zic.
– Șefu, da să dăm tare?
– Regulamentu nu prevede. Dai cât te lasă inima. Da vezi să nu-l schilodești rău, așa, mai cumpătat.
Deși secvența propagării acestei informări este irezistibilă, mi-e greu să cred în ea. Revin însă la dilema inițială: bucuria bătăușului talentat. A celui căruia îi crește pulsul și i se luminează chipul, în minisecunda glorioasă a spamelor celui lovit. Să fie vorba de banali sociopați în uniformă? Atâția la un loc? Acestă soluție ar simplifica nepermis de mult rezolvarea dilemei mele. Mi-am amintit brusc de cartea Psihologia Minciunii a lui Scott Peck. O lucrare excelentă, care încearcă să explice originile și dezvoltarea răului omenesc, de esență pură. Acolo am aflat de masacrul May Lai. Pe scurt, în 16 martie 1968 soldații americani din Compania C, batalionul 1, regimentul 20 infanterie, ucid, violează și mutilează în Vietnam sute de civili neînarmați, majoritatea bătrâni, femei si copii, aparținând zonei numite May Lai. Analiza lui Peck se concentrează pe întrebarea: de ce simpli soldați, prinși într-un război nedorit, oameni care anterior fuseseră poștași, lăptari, agricultori, mecanici sau aveau orice altă profesie pașnică, apăsaseră trăgaciul, din nou și din nou. E prea interesantă analiza lui Peck, ca s-o stric eu oferind concluziile. Iată însă că în această seară mi-am amintit de ea.
Am fost la cel de-al treilea protest cosecutiv și i-am privit cu atenție pe jandarmi. Unul târa un picior, vădit încurcat de acest beteșug. Altul era permanent încordat și morocănos. Cele câteva fete încotoșmănate cu toate elementele de protecție erau neobișnuit de mici, atente și alerte. Unii nu mai aveau pistol deloc, alți îl purtau în toc legat cu o sârmă creață. Un uscățiv înalt cu ochelari se ciondănea cu un protestatar mai insistent. Un domn în vârstă, cu un steag în mâna stângă trecea pe lângă cordon și bătea ușor palma cu fiecare jandarm în parte. Nu îl refuzau. Întindeau discret mâna spre ai face bătrânului o bucurie. Erau tineri și vizibil stingheriți de gestul cel firesc și probabil interzis, dar nu îl puteau refuza. O domnișoară ofilită, în sandale și colanți zglobii – roșu cu negru, pe al cărei chip se putea citi fiecare noapte de club cu fetele, se ducea din jandarm în jandarm cu telefonul aprins, ca să își facă selfie cu fiecare dintre ei. Unii o acceptau în silă, alții priveau în altă parte, alții îi strigau de-a dreptul:
– Treceți doamnă în rând! Acolo cu toată lumea! Nu aveți voie să vă apropiați așa mult. Ea se posomora brusc, devenea înțepată și le striga ceva legat de drepturi și altele. Am vazut namile mustăcioase și țanțoșe pe care abia le mai încăpea echipamentul din dotare. Nu sunt anti-mustață, însă oricăt de mult ar fi împământenit Salvador Dali și Friedrich Nietzsche onoarea celebrei decorațiuni masculine, vedetele din ambele tabere ale celui de-al doilea razboi mondial i-au asociat o reputație proastă. Ce să mai zic de zilele noastre…
Am văzut între jandarmi priviri curioase, care emanau preocupări inteligente, oameni pe care mi i-am imaginat citind, răsfoind albume foto sau uitându-se la filme de artă. Am văzut multe uniforme la fel puse pe multi oameni diferiti.
Să lovești un agresor care îți pune viața în primejdie este în sine un lucru dificil și terifiant pentru cei mai mulți dintre noi, dar să  pocnești cu plăcere pe cel calm, înarmat doar cu lanterna telefonului mobil, să o faci în mod repetat și temeinic? Prin ce metodă se desprind, dintre mii de oameni în uniformă, dintre cei care au oscilat candva între a deveni învățători sau tâmplari sau magazioneri sau sportivi sau secretari sau medici veterinari sau șoferi de camion sau fabricanți de înghețată sau cântăreți sau fotografi, unii care, fie și pentru câteva clipe, devin bătăuși surâzători? E o particularitate latentă, o genă antisocială, un morb timorat care abia așteaptă condiții prielnice să se manifeste sau e altceva? Ce e? Vreau oare să aflu?

Fotografii au tendința de a se împărți în două tabere. Pasionații de instantanee (image takers), care asigură nemurirea clipei și cei care elaborează vizualul din imagine pas cu pas, de la idee la produsul finit – (image makers). Dar să stăm puțin de vorbă cu trei dintre ei, un vânator, un regizor și un nehotărât. Să le spunem: Mihai, Adrian și Radu.
– Mihai, povestește-ne, te rog, cum construiești tu un cadru fotografic.
– Construiesc? Eu nu construiesc nimic. Totul e spontan. Un act cinegetic. Eu urmăresc subiectul. Dacă o ia la dreapta pe Lipscani, îi ies înainte la BNR. Și acolo trag. Bam! Am dinainte pregatite focala, ISO, diafragma, tot. Dacă nu îmi place lumina, îl urmaresc în Villacrosse și trag acolo sau cand iese în Victoriei. Fotografia ține de stare. De decizii concentrate în clipiere de pleoape. Bresson? Momentul decisiv? Stii tu. Milisecunda aia în care vezi surâsul perfect sau ceva stă să bubuie sau ea zice ”Da” și îi dau lacrimile sau mâinile cele mici freamată în timp ce rup ambalajul cadoului de sub brad. Momente, înțelegi? Momente. Ce să construiesc? Mă aflu pur și simplu acolo și trag. Cum ziceam, Bam! O mare fotografie e un mare moment imortalizat perfect.
– Mihai, înainte să faci Bam, ai spus ca te preocupi de setari.
– Da, observ lumina, aleg un interval ISO, aleg o diafragma, verific DOF-ul și apoi pândesc.
– Deci tu te pregatești înainte, bucurându-te de viteza de decizie pe care ți-o conferă experiența. Premeditezi.
– Păi cum altfel? Da.
– Iei și hotărâri de compoziție, știu și eu… reframing, contrapunct, aranjare în fundal?
– De bună seamă. Uneori, în fața unui fundal perfect, care poate fi un zid frumos colorat sau linia de fugă a unei străzi înguste sau orice altceva mă inspiră, aștept subiectul să intre singur și neștiutor în capcana încadraturii mele.
– Și ziceai, Mihai, că nu construiești?
– Credeam că te referi să le aduc de-acasă și să le pun cu mâna în cadru. Dacă în abordarea mea ți se pare că eu construiesc, fie, dar eu nu consider că fac asta. Pur și simplu mă păstrez în formă pentru a observa și a surprinde.
– Bine spus – a observa și a surprinde. Dar de ce o faci?
– De ce? Pentru că nanosecunda aceea care aliniază ochiul, creierul, lumina, scena și subiectul, ca șă cităm din clasici, e glorioasă și e a mea.
– Un soi de climax al potrivelii.
– Da, dacă vrei tu să îi spui așa…
– Bucuria o simți când declanșezi sau când vezi poza pe display?
– De cele mai multe ori e concomitent. Începe odată cu click-ul și continuă cu sau fără vizualizarea imediată a imaginii.
– Și cum știi că îți va plăcea, dacă nu o vezi imediat?
– Am ajuns să stiu din momentul declanșării dacă îmi va plăcea sau nu. Cred că după suficient antrenament știi când ai dat lovitura.
– E interesant că îți descrii procesul de creație în termeni războinici: lovitură, împuscătură, capcană. Și puțin paradoxal, pentru ca folosești termeni mortiferi pentru pentru imortalizare. Scuze, era doar o observație care mi-a trecut acum prin cap. Nu contează. Tu vezi fotografia ca pe un surogat necesar satifacerii nevoii de eroism?
– Eroism? Nu-i cam mult? Dar, întrebarea mă pune oricum pe gânduri. Răzvan, tu ai senzatia că sunt un Chuck Norris cu obturator? Un lunetist captiv în convenții urbane, pitit între focale și timpi de expunere?
– Nu știu Mihai, tu să îmi spui.
– O să mă gândesc.
– Adrian, tu cum îți construiești fotografia?
– Corect spus, construiești. Port în mine frânturi de vizual care nu îmi dau pace. Lumina dintr-un cadru de Kurosawa sau o geometrie aspirată în treacăt de la Mondrian. Le iau și le transplantez în spațiul rece, al unei gări ruginite pâna la os. Gasesc înăuntrul meu volutele unui șiret încrețit de-a latul cutelor de piele care prind brusc tremurul răsăritului, după o noapte transpirată de remușcările și deznădejdile marilor nepotriviri de a doua zi. Eu nu pozez, eu țes, la un gherghef mare fantasme care uneori își găsesc viața vizibilă în fotografiile mele. E o punere în scenă.
– De ce o faci?
– Fotografia?
– Da. De ce mai faci click, de vreme ce climaxul tău artistic s-a petrecut deja mental sub forma unei imagini?
– Știu și eu? Poate pentru că vreau să îmi amintesc. Sau să arăt mai departe. Sau să nu ajung mai târziu să mă îndoiesc de ceea ce mi-am închipuit. Sau să văd dacă posibilitățile mele tehnice țin pasul cu imaginația. Sau… Habar n-am.
– Plăcerea ta cea mare, Adrian, rămâne în coliziunea de idei, nu în imaginea foto, corect?
– Da. Pentru că închipuirea alunecă în conștient pe o tubulatură lubrifiată cu euforie. Poți tu poza așa ceva? Însă cum unii țin jurnale de vise, eu, când îmi este la îndemână, stropesc muțenia pixelilor cu oniricul meu gălăgios.
– Și îți iese la fel ca în gând?
– Nu prea. Mijoacele tehnice ale realității sunt ridicole pe lângă cele ale imaginarului.
– Atunci când fotografiezi, te bucuri de neprevăzut? O umbră nouă, mai senzuală decât era în mintea ta? O privire mai pătrunzătoare? Un zâmbet mai proaspăt în lumina cea veche?
– Cu siguranță. Fiecare fotografie a mea, oricât de regizată ar fi, invită accidentalul estetic. Se lasă sedusă de neprevăzut.
– Ți s-a întâmplat să ai în camera foto imagini mai bune decât erau inițial în minte?
– Mai bune – da, mai tulburătoare – nu. Știi și tu Razvan că frumusețea e în ochii celui care privește și, aș îndrăzni să adaug, spasmul e în lung-metrajele celui care le visează.
– Da. Cam asa.
– Tu ce zici, Radu?
– Ce să mai zic? M-ați zăpăcit de tot. E fotografia vânătoare sau regie? Și dacă ar fi să aleg, ce să aleg?
– Eu cred că ai ales deja, doar că nu știi. Privește puțin la argumentele fiecăruia. Ți se pare că sunt ireconciliabile?
– Asta mă zăpăcește de fapt, că nu pricep de unde pornește regia și unde se termină vânătoarea. Sau invers.
– Avantajul începătorului. Are mintea proaspătă pentru contemplarea opțiunilor.
– Răzvan, eu vreau să fotografiez, nu să contemplu opțiuni. Pot să încep fără să fiu în vreo gașcă?
– Cred, Radu, că oricât de mare ar fi nevoia de identitate fotografică, în viața reală, regizorul care pândește în codrii imaginației e la fel de fericit ca vânătorul care cade în visare după fundalul perfect și lumina de poveste. Pentru că arta vizuală e mult mai elastică decăt ne căznim noi să o restrângem ca sa o putem cuprinde.