Astăzi, 23 martie, este o zi surprinzatoare. Iarna înfășoară Bucureștiul în grafică și contraste. În arome de lemn încins, cardamom și liniște. Îi asfixiază vocea și îi încetineste pașii. Ca și cum o frână colosală, prinsă cu milioane de cabluri în sufletele și mașinăriile noastre ordonă: acum tăcem! acum o luăm mai încet! Iarna apasă cu cizma stângă pe toate grăbelile, ușurătățile și vânjoșismele noastre. Cel ce tace, cu vorbele viscolite pe corzi, e asemeni obezului nădușit în febrele fantasmelor cu pui fripți, asemeni agentului de circulație îngrijorat că sintagma ”lasă că ne înțelegem noi” nu mai are efectul anilor 90, asemeni Scufiței Roșii, sfâșiată între emoția supraviețuirii la limită și remuscarea că poate a orchestrat sfârșitul bunicii înainte de vreme. Splendoarea iernii nu constă în evidentul din ea, ci în necunoscutul din noi. Ceea ce la tropice este previzibil, in Alaska este cu neputință de anticipat.
Am terminat supa și aștept felul doi. Ospătarul a avut amabilitatea să îmi dea măsuța de lângă geam, deși scria pe ea Rezervat. Pe fereastră îl zăresc pe Nichita compunându-și Necuvintele:
“Dar eu, pe străzi, și mai puțin crezând
ca altădată în mișcările de nori,
ci mai degrabă strâns în frig, mușcam
tulpinele de trandafiri târzii
cercând să nu-mi rănească cerul gurii
trufașii spini și limba mea cea mută.
O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de gură,
și se hrănește cu priviri…”
Sar peste masă și caut să îl ajung din urmă:
– Nichita! Nichita! Stai un pic! El mă privește buimac și furios așa cum te uiți la hoții de reverii. Nichita, ai vrea să îi telefonezi lui Camus? Cum de ce? Ca să îl poți întreba direct ce a vrut să spună cu: “În toiul iernii, am descoperit în mine o vară de neînvins.”