Anne-Sophie Mutter cântă Brahms. Chiar aici, în colțul foii mele albe. Dacă înclin putin stiloul, o pot atinge.  În cameră e cald, dar eu nu îmi simt nici măcar pulsul care o ia la goană. Trag cu ochiul. Anne nu e singură. Lângă ea Maximilian Hornung lasă teatral capul pe spate și deschide ochii, pe care în închide apoi treptat, pe măsură ce privirea îi alunecă în jos pe coardele violoncelului. Într-una din provocatoarele ei rochii cu spatele gol, Anne articulează viguros colțul gurii ori de câte ori muzica o împinge către marginea prăpastiei. E un adevărat spectacol senzual modul în care Brahms o ademenște și apoi o înfrânează, promițându-i desfrânări. La fiecare tresărire, buchetul de flori roșii brodat în partea de jos a rochiei se înfioară și el. Tulburarea mea e din ce în ce mai mare. Așez mai bine telefonul lângă foaie, apoi îl pun pe foaie, ca muzica să îmi curgă direct în text. Stiu că am intrat cu bocancii nămoliti ai cuvintelor mele peste ceva atât de frumos. Însă tremur și simt o imensă nevoie de cuvinte.

”Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane
Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,
Eu, crunt ciuntit, ce nu pot să mă-nfoi
Pe lâng-o nimfă legănată-n șolduri;
Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel
Decât privindu-mi umbra lungă-n soare
Și cugetând la strâmbăciunea mea.
Deci, cum nu pot fi nici curtezan, nici rege
Mi-am pus în gând să fiu un ticălos,
Urând huzurul zilelor de azi.
Urzeli am înnodat, prepusuri grele,
Prin bete profeții scorneli și vise,
Pe rege și pe Clarence, frații mei,
La ură să-i asmut, mistuitoare.”

Shakespeare – Richard al III-lea

În facultatea de teatru spectacolele care m-au mișcat cel mai tare erau cele pe care colegii mei le construiau atât de bine, încât nu mi le puteam scoate din minte. Pentru un examen, colegul meu Marius Ghiță, a ales acest monolog al lui Shakespeare. Repetam în sala mare a facultații, profa de actorie stătea la catedra amplasată lângă ușă, iar scena era de fapt mijocul încăperii. Noi pe margine așteptam să intre Marius în cameră, să-i vedem personajul. A apărut încet, fără să ezite și rotind conspirativ capul în toate părțile, avansa către mijocul camerei. Marius nu mergea, se târâia cu un picior înțepenit, sprijinindu-se într-o coadă de mătură pe care probabil o găsise prin baia scolii. Bățul mârâia pe parchet, iar el bocănea apăsat la fiecare pas, cu piciorul cel bun. Nu se grăbea, știa să mărească suspansul. Doza textul pe mișcarea scenică și își tot privea piciorul beteag. În momentul de maximă tensiune, Marius, a început să își izbească piciorul țeapăn cu coada aia de mătură. Sunetul ne-a împietrit. Nu mai era clar dacă suntem în fața lui Glouchester și se cuvine să tăcem sau trebiue să sărim și să îi luam ciomagul din mână până nu se rănește. Monologul s-a încheiat repede. Marius a ieșit din scenă lăsându-mă tăcut multă vreme.

Azi m-am gândit la el, deși nu am vorbit de la terminarea facultății. Și mi-am dat singur o temă grea. O fotografie al cărei proces de realizare să-mi imprime totul. Și patima și frica și împietrirea și tumultul și vaierul și muzica și parchetul trosnit și căldura și frigul și mirosul de lemn și sunetul sufocat și visarea și măcinarea.

Cu cateva săptămâni în urmă cumprasem o vioară veche de pe OLX. Nefuncțională, dar completă. Nu stiam exact de ce o iau, însă voiam să o folosesc într-un proiect fotografic pe viitor. Am cumparat-o noaptea într-o stație de tramvai, de pe Virtuții, pentru că  pe-acolo locuia vânzătorul. Acasă, la lumină, am constat că instrumentul avusese  gâtul rupt și reparat. Cele trei cuie care țineau bucățile împreună făceau din ea un fel de creație a lui Victor Frankenstein. Am tras cu arcușul pe corzi. Era prima dată în viață când făceam asta. Vioara a gemut. Atât de tare încât m-a surprins. Am tras din nou. Alt strigăt. Am tras pe două corzi deodata. Două guri își zbierau neputința. Revelația m-a năucit. Nu fusese  construită de Frankenstein, ci de Shakespeare. Era Gloucester, cel ce a devenit mai târziu Richard al III-lea. Era monstrul genial, pe cat de mutilat, pe atât de lucid. Îl țineam în mână pe Richard. Eu, îl țineam în mână pe Richard. Am pus vioara în bibliotecă și am așteptat. Nu aveam nici cea mai mică idee ce se va întâmpla cu ea. Știam doar ca o voi implica într-o fotografie semnificativă pentru mine.
Azi după prânz toate piesele acestui puzzle au căpătat sens. Am facut un foc mare. Era întuneric, foarte umed și rece. Am pus vioara pe foc. A început să se mistuie uimitor de repede. Corzile aflate în tensiune au sărit odată cu arderea lemnului care le tinea. Au cedat cu scrâșnet scurt. Erau ultimele ei sunete.
Am privit pană la final, apoi am intrat în casă, am deschis Brahms-ul pe Youtube și m-am apucat de scris. Cu inima și mintea la Anne în rochia neagră cu spatele gol și la ochii ei închiși, la Richard și la domnul acela blând de pe OLX, la Marius Ghită și la dogoarea flăcării pe chipul meu, la umezeala rece de pe ceafă și la geamătul final al corzilor. Toate se insinuează în mine ca în fantasticul tulbure al lui Eliade. Dar scriu. Și tot scriu și ascult încordat și mă uit la Anne și scriu și nu mă opresc pentru că doar așa simt că pot împiedica ceva… nu stiu ce… ceva ce trebuie neapărat împiedicat.

– Ai vazut că e trecut de miezul noptii? În acest moment suntem pe 1 decembrie. Prima zi de iarnă. Anotimpul libertății.
– Ciudat, tot la asta mă gandeam și eu. Tu ce  crezi? Este libertatea vocațională, opțională sau educațională?
– Cum adică? Libertatea e aceeași pentru toți, definită în ceasloave legislative. E măsurabilă. E clară.
– Nu, nu la aceea mă refer. Aceea e o definire geografică a libertății.
– Cum geografică?
– Gândește-te că toate valorile umane ar fi reprezentate pe un glob, cum este globul pamântesc.
– Așa…
– Libertatea este și ea acolo o țară, aflată într-un continent, cu o limbă proprie, cu reguli și instituții. Acela este fenomenul la care te referi tu. E o convenție. O fabricație a omului. Pe cât de prisabilă pe atât de perfectibilă. Eu mă refer la sentimentul libertății, la starea de spirit pe care o putem numi astfel.
– Aaaaa, dacă ajungem să vorbim de stări, feelinguri și simptome nu mai suntem pe teren solid.
– Nu, dar suntem pe teren omenesc. Spune-mi un ceai care îți place.
– Ce legătură are?
– Te rog, spune-mi!
– Genmaicha.
– Și când îl bei, te întrebi cate minute au fost prăjite boabele de orez, cât ceai verde conține, cât timp a fost oxidată planta și în ce tip de vase?
– Nu. Beau și văd dacă îmi place.
– Și cu libertatea e la fel. Bei și vezi dacă îti place. Și bei în afara granițelor definite, între care oamenii mai mult o cântăresc decât o degustă. Dar să revenim, crezi că libertatea interioară, așa subiectivă cum poate fi ea, este vocațională, opțională sau educațională.
– Te rog să dezvolți puțin ca să mă lămuresc.
– De ce simți frica de înălțime.
– Pentru că gravitația este o certitudine, pentru că înălțime plus viteză plus greutate și oase versus asfalt, dau de obicei un rezultat cumplit.
– Deci frica ta de înaltime este efectul unui traseu mental. Al unei înlănțuiri imaginative de tip cauză-efect. Bazat, nu pe experiențe personale, ci pe ale altora.
– Da, din fericire.
– Stii cum se instaleaza zoofobiile? Indiferent de animal. Teama de paianjeni, de șerpi, de rațe?
– Teama de rațe? Exista așa ceva?
– Da, anatidaephobia. Și este super-tare povestea, pentru că e definită precis: Anatidaephobia – spaima că undeva, cumva, o rața sau o gâscă te privește. Atât. Nu te atinge, doar stă cu ochii pe tine. Dar să nu divagăm. Stii cum apar aceste fobii?
– Nu.
– Pe trei căi: experiențe personale – ai fost atacat de, să zicem, cocoș. Experiențe ale altora: ai fost martor la atacuri de cocoș sau ți s-a povestit. Inducție livrescă – ai citit, ai vazut emisiuni sau filme. Ca la tine cu înălțimea. Mintea, într-un moment anume, cu un scop anume, ți-a fabricat pur și simplu un sentiment, și pac! îl scoate la iveală când se întrunesc toate condițiile.
– Pe bune? Dacă mă gândesc bine, așa e. Cu multe din elementele de care mă tem nu m-am întalnit niciodată.
– Da. Ai învățat să te temi. Așa cum ai învățat să îți placă diverse.
– Și cu libertatea e la fel? În urma unui proces interior, înveți să te simti liber?
– Nu e atât de simplu, pentru ca libertatea e o stare mai greu de pipăit decât o broască. Dar sa o luăm pe rând. Să zicem că e vocațională.
– Nu-mi convine. Asta înseamnă că unii se nasc capabili de asta și ceilalți nu.
– Nu zic că e așa, nici nu știm, dar de ce nu îți convine? Uni pot natural să cânte, altii să înoate sau să calculeze mai bine decât semenii lor. Oamenii sunt diferiți, diverși, complementari. Ai vrea să instaurăm un comunism al senzației de libertate, să își pună toti resursele la gramadă și să împărțim în mod egal?
– E ridicolă idea.
– Este, dar încerc să aflu ce nu îți convine.
– Nu îmi convine ca un lucru atât de mare eu sau alții să nu îl simțim. E ca iubirea, sau fericirea, nu vrea nimeni să fie lipsit din start de ele. Mă pot lipsi de talent muzical, dar nu de fericire, libertate, iubire. Ar fi o pierdere prea grea.
– Acum înțeleg. Îți dorești enorm ceva despre care nu știi nici cum arată, nici dacă ai sau nu și în ultimă instanță, nici dacă ție personal îți e de folos.
– Cum adică? Pui la îndoială că libertatea ar fi de folos?
– Nu, doar încerc să aflu de ce râvnești apriori la ceva.
– Tu nu râvneși la asta?
– Ba da.
– Tot apriori?
– Da.
– Și tu de ce o faci?
– Asta încerc să aflu. Oare marile valori omenești: iubire, libertate, religie, familie sunt mari ele în sine, sau au cele mai tari campanii de PR și publicitate de la omul cavernelor până în prezent.
– Greu de zis…
– Da. Greu de zis… Aspectul al doilea. Este libertatea opțională? Alegi tu să fii liber?
– Da. Oricine ar alege.
– Hmmm… aici nu m-aș grabi să afirm ceva. Hai să plecam de la premisa că omul are la dispoziție următoarele resurse și libertatea să le cheltuie cum dorește. Resurse de timp – numite viață, resurse sentimentale – numite emoții și resurse mentale – numite gânduri. Fiecare instituție care sta la baza acestor valori, fie ea mai mare sau mai mică: serviciu, religie, familie, prieteni, parteneri, cu ce se ocupă? Tehnic, ce fac?
– Te invită să faci un schimb. Dă-mi din timpul, gândurile și emoțiile tale, iar eu îți dau cutare sau cutare lucruri, nu așa?
– Corect. Îți “îndrumă“ libertatea de a alege către opțiunea corectă, din punctul lor de vedere.
– Dar nu poți trăi în afara lumii. Nici singur în pădure. Cei din jur te vor ademeni, sau constrânge să faci permanent schimb. De la naștere ți se spune: ăsta e cazinoul, ține banii ăștia, joacă la ce masă vrei, dar nu poți pleca pur și simplu acasă cu această sumă de pornire.
– De acord. Nici pe mine nu mă deranjează că trebuie să fac tranzacțiile, ci lipsa ANPC-ului. Sau mai bine să o numim ANPD.
– A, ce?
– A Agenției Naționale pentru Protecția Destinului. Dacă anumite promisiuni existențiale facute de marile instituții, nu se soldează cu fericirea mea, cum era în reclamă, să îmi dea înapoi timpul, emoțiile și gândurile consumate.
– Ei, și tu acum, agențiile omenești se ocupă de lucruri mărunte, ce vrei tu, trebuie să ceri mult mai sus. Deci, libertatea e opțională doar în limita opțiunilor care îți sunt puse la dispoziție? Poți paria doar în sala care ți se deschide. Asta vrei să spui prin opțională?
– Da, dar mai e un aspect care mă cutremură. În ciuda absentei ANPD-ului, omul nu devine mai cumpătat. În loc sa investească și mai prudent, riscă bucăți mari și joacă prin brokeri, fără pic de calificare într-ale vieții.
– Cum așa?
– Dacă o întrebi pe bunică-ta: mamaie, ce zici, să mă însor sau nu. Ea, femeie bătrâna și plină de convingeri exersate, îți va spune fără să răsufle sau să cugete: Da, mămăică, da, neapărat. Si dacă o întrebi cu cine, se va lumina la față și încântată de jobul de broker de ocazie pe care i l-ai oferit, va da fuga să te investească. E ca și cum i-ai spune frizerului tau: Am 7000 de euro de băgat într-o afacere. Ii am la mine cash. Ai vrea să îi iei tu și să mi-i înmulțești cum te taie capul?
– Și dacă bunică-ta îți gasește femeia visurilor, ce mai zici?
– Că a fost un noroc chior, iar eu rămân la fel de neghiob pentru riscul asumat.
– Și esti sigur că ai găsi tu mai bine?
– Nu sunt sigur, dar nu despre asta e vorba. Ci despre a investi cu singur cum pot sau a mă baza pe nepriceperea altora.
– Și cine e profesionist în iubire, religie, familie sau prieteni.
– Nimeni. Marile valori ale oamenilor nu sunt guvernabile. Doar oamenii sunt guvernabili înspre ele.
– Și ce sugerezi, să devină fiecare expert în marile domenii și abia apoi să se arunce pe bursa vieții?
– Asta nu se poate. Pentru că intervine foamea. Foamea de iubire și de restul. Mii de glasuri șoptesc sau poruncesc: investeșteeee, tranzacționeazăăă. Sună acum la numărul de pe ecran!
– Tot ce e frumos pe lume reduci la un tabel in Excel.
– Nu fac deloc asta. Am însă plăcerea să îmi pun întrebări. Atâta tot. Și nu mă pot împiedica să văd, că pentru a fi și mai complicat, la temelia fiecăreia dintre marile valori stă… Ce crezi? O nevoie. Și atunci nu cumva marile valori umane sunt de fapt o denumire fițoasă pentru marile nevoi umane? Am nevoie de… Atunci ea devine o valoare. Și pentru că mai mulți avem aceleași nevoi, hai să le numim valori comune, să facem repede o societate bazată pe aceste valori comune și să ne punem pe treabă întru satisfacerea nevoilor, pardon! întru respectarea marilor valori comune. Nu cumva organizarea acestei lupte se numește politică? Sub tirania perfecționată a societății și sub biciul foamei de tranzacții, starea de libertate este opțională?
– Greu de zis…
– Da. Greu de zis… Aspectul al treilea. Este libertatea educațională? Omul poate învăța să se simtă liber? Așa cum din practică afli că zâmbind unui copil pe stradă, el îți va zâmbi înapoi, cum faci o pasiune pentru coriandru sau pentru Bach? Exersarea aspectelor legate de libertate vor construi în tine organul necesar?
– Eu sper că da.
– Să zicem că da. Ce anume trebuie să faci ca să o crești în tine?
– Să îi dai ingredientele necesare.
– Da, adică să te expui la libertate, până începi să o simți. Dar acesta este nu numai un concept îndrăzneț, ci și foarte nou. Până acum 50-100 de ani, câți oameni aveau timpul, dreptul și curajul de a se expune la ceva din afara sistemelor în care era prins? Câți?
– Mda…
– Cum să crești o floare în ghiveci dacă ți se interzice să o scoți la lumină și să îi pui apă?
– O scoți la geam când nu te vede nimeni și o uzi pe ascuns.
– Imi vine să râd: adică îmi cresc libertatea pe ascuns, în captivitate. E paradoxal.
– Să fie asta singura formă posibilă de zămislire a libertății?
– Greu de spus… Ai vrea să facem o pauză?
– Da. Se pare ca azi nu am aflat de fapt nimic.
– Nu, însă libertatea de a căuta împreună raspunsuri are un gust de care nu mă mai satur.