Deschid o fotografie. De Bresson sau Ansel Adams sau Doisneau. Câteva clipe de liniște. Cursanții mei o studiază cu grijă să nu rupă tăcerea înfiripată spontan. Apoi începem să discutăm. Elemente de compoziție, detalii tehnice, iluminare. Dezvoltăm pe firul vizual pus la dispoziție de artist. Sala de clasă devine un velier care ne poartă pe râul calm al sensurilor directe ale fotografiei de pe perete. Ce profunzime de câmp are imaginea? De unde vine lumina? Unde e punctul de stație? Confortul răspunsurilor simple, clare, indubitabile leagănă corabia ușor și plăcut. Dar virăm la drepta pe un braț nou. Cel al speculațiilor și presupunerilor. Neliniștea se instalează în câțiva călători. Comentăm mai departe. Fotograful a plasat intentionat subiectul în dreapta sau e o întâmplare? Ce rol are această decizie în compoziție? Malurile râului se îngustează, iar în zare se întrevăd torenți. Vine furtuna. Furtuna sensurilor presupuse. Un tărâm nesigur, părelnic. Sunt cursanți care se bucură de fiecare smucitură de montagne russe. Alții așteaptă calmi. Există și unii care îndură din ce in ce mai greu riscul călătoriei. Cineva cedează și izbucnește:
– Dar de unde știm noi că e așa? Poate că nici nu i-au trecut prin cap aceste lucruri când a facut poza. De unde putem sti?…
Da. Ce gândea poetul? E o întrebare fără sens, daca dorim adevărul limpede și matematic. Dar e o întrebare care poate prilejui o aventură când reprezintă un punct de plecare pe traseul imaginației.
– Dar eu vreau să știu adevărul, continuă călătorul neliniștit. Ceva concret. De pildă, în ce an a fost făcută poza, unde se afla fotograful, cu cât s-a vândut printul cel mai scump.
– De ce, il întreb?
– De ce vreau să știu adevărul?
– De ce preferi să cunoști detalii obiective pe care le poți afla ușor de pe net, în loc să te bucuri împreună cu noi de drum. Poți să îți irosești călătoria citind cartea tehnică a vehiculului. Poți să te informezi ce adâncime are râul, câte zile pe an plouă și în ce cantitate. Dar poți să faci asta și acasă, iar acum să te lași atins de stropii care sar peste prora, să te legeni în tangaj, să contempli vârfurile muntoase din depărtare și să asculți păsările. Să te bucuri de coniacul vechi al căpitanului în timp ce privești cum cade lumina apusului pe rochiile lungi de seară. Nu îmi raspunde. Dar eu insist:
– De ce cauți asemenea detalii tehnice?
– Ca să știu dacă pe acest vas sunt în siguranță.
Despre asta era vorba. Nevoia de siguranță. Care împarte lumea în adevăruri măsurabile și restul. Care ne țin de cald și ne țin sătui în cămăruța lor monotonă. Afară pândește foamea, dar sunt fructe în copaci. Afară uneori ninge, dar acolo e lumina soarelui. Pot fi șanțuri săpate, dar și plăcerea de a sări peste ele.
Dacă arta s-ar rezuma la masurabil, la realitatea imediată, nu s-ar mai deosebi de știință. Critica, speculația și comentariul sunt în sine creații. O operă de artă e doar pocnetul pistolului care dă startul în cursa cu obstacole a propriei imaginații.

Azi cade prima ploaie de toamnă. Prima pe care o pot lua în serios. Celelalte ploi din septembrie au fost prea calde. Nori grei, vânt rece și mirosul acela. Aducător de iarnă. Mirosul de fum. Din aer… Din cană… Mai am de așteptat până la iarnă, dar orice vestitor, oricât de discret, este binevenit. Cana cu Lapsang, fereastra larg deschisă și Adagio-ul lui Albinoni exersează împreună partitura acelorași visări.

Acum câțiva ani pe terasa unei ceainării din București:
– Vă rog să îmi aduceți prăjitura casei și un ceai Lapsang Souchong.
– Sunteți sigur?
– De ce anume să fiu sigur?
– Că doriți Lapsang.
– Da. Dar de ce mă întrebați?
– Pentru că sunt puțini băutori de Lapsang. Cei mai multi clienți îl comandă probabil pentru că le place cum sună numele și apoi îmi spun că e oribil și comandă altceva. Ati mai baut?
– Vă înțeleg precauția. Vă multumesc și vă asigur că este unul dintre preferatele mele.
Zâmbește și pleacă să prepare comanda.

Acestă conversație m-a intrigat să aflu mai multe. Și eu am descoperit Lapsang Souchong-ul comandând la întâmplare din meniurile ceainăriilor. Am înțeles din prima înghițitură că este atât de puternic și atipic încât nu poți rămâne indiferent. Îți place sau îți displace. Mult.

Fișă tehnică:
– Ceai negru afumat la foc de pin.
– Infuzare: 3-5 minute la 100 grade Celsius.
– Locul de origine – Muntele Wuyi, provincia Fujian, China.
– Aromă puternică de fum și rășină.
– Sortimentul Lapsang Souchong Tarry, afumat cu gudron de pin, este cel mai puternic și greu tip de Lapsang.
– O legendă spune că a fost descoperit întâmplător când a luat foc un vagon cu ceai pe care nu l-au putut stinge și din care au gustat totuși la sfârșitul incendiului.
– Altă legendă spune că o fabrică de ceai a fost obligată să cazeze soldați aflați în trecere. Asta i-a încetinit ritmul de producție și a fost nevoită să grăbească uscarea plantei la foc de pin, obținând Lapsang Souchong fără să vrea.
– Este ceaiul preferat al lui Winston Churchill.

Toate ceaiurile sunt produse din aceeași plantă – Camellia Sinensis. Cele cinci categorii de ceai: alb, verde, oolong, pu-erh și negru se obțin prin diverse prelucrări ale acesteia. Rezultă mii de tipuri de ceai cu aromele și poveștile lor. Diferențele de zone geografice, specii de Camellia, procese și tradiții de producție, contribuie la uriașa varietate a lumii ceaiului.
Un detaliu îmi atrage atenția: delicatețea și subtilitatea Camelliei se concentrează către mugure și frunzele din imediata apropiere. De aceea e atât de important care dintre frunze a fost culeasă pentru că are locul ei în ierarhia aromelor. Mugurele și prima frunză pentru cunoscători? A doua sau a treia?
Lapsang Souchong-ul e produs din frunza a patra și a cincea. Asta îl face un ceai necioplit, sărac în aromă. Care nu ar putea fi comercializat fară să fie afumat. Fumul e cel care salvează frunzele nedorite ale Camelliei. Le oferă o identitate inconfundabilă, mai puternică decât a majorității ceaiurilor. Ce șanse reale avea Cenușăreasa din poveste să aibă o viață normală? Mici. Dar să ajungă regină? Aproape zero. Dar dacă intervin duhuri bune și forțe supranaturale? Duhul fumului rescrie destinul frunzei a patra și a cincea. Cenusăreasa există și se transformă. Pentru unii în vrăjitoare și pentru alții în zână. Își păstrează însă aroma de cenușă pentru că aici își ascunde tot farmecul.
Dacă ții strâns între palme cana fierbinte cu Lapsang și te gândești la copilărie, la ”Vânătoarea în zăpadă” a lui Breugel cel Batrân, la pulsul ridicat în pustiul de gheață al doctorului Jivago, la Vitebsk-ul încremenit în viscol al lui Chagall, te afli sub vraja cenușăresei.

Mi-e dor de Henry Miller.
Dar nu ca de o rudă care a murit lasându-ți regretul că nu ai petrecut suficient timp cu ea.
Nu ca de un prieten drag, plecat demult, departe și a cărui amintire apare când te simți singur.
Nu ca de copilărie sau de ploile de vară sau de Ajunul Crăciunului.
Definesc dorul de Miller  prin ceea ce nu este. Pentru că nu reușesc să o fac prin ceea ce este.
Cel care mă însotea prin erotismul sofisticat al Rastignirii trandafirii, ca o călăuză pe munte, pieptiș pe versanți, cu grijă printre țancuri, adăpostindu-ne de ploi în peșteri și bând apă adunată în fisuri, a ramas pentru mine o enigmă. Sunt peste 10 ani de când nu i-am mai  ținut tovărășie. Escalada care îmi accelera pulsul Henry o planuia minuat de-lungul fiecărui crâmpei de conotație din suita de L -uri pe care i le-am asociat la prima lectură: licențios-lasciv-lubric. Abilitatea lui de a sări, de pe un L pe altul, este unică. Este a lui. E un dans millerian.
Romanul erotic reprezintă un traseu riscant și dificil pentru autorul său. Prăpăstiile căderii în derizoriu, crevasele supradozei de vulgaritate, cornișele nefirescului scabros sunt tot atâtea capcane întinse în care și-au pierdut suflul literar începătorii, exaltații și neînfrânații. Însă Miller e un aventurier experimentat, care îmbogățeste călătoria cu misticism, filosofie și suprarelism, iar antinomiile detașare-implicare în propriul joc al cuvintelor, elementele vag-explicit autobiografice și experinta american-pariziană îi dau parfumul cu note de a doua zi care poate ține ani. Cel căruia decenii marea americă i-a interzis romanele pentru necuviință, mi-a ciocănit azi-noapte la ușă, iar bucuria revederii îmi înflăcărează drumul până la prima librărie.

Cu un număr de generații în urmă nevoia cea mai simplă – foamea, necesita o temeinică pregătire.  Culeasă ori vânată, hrana care ajungea să se transforme în calorii presupunea un efort atât de mare încât trebuia să fii sigur că nu consumi mai multă energie pentru a o obtine decât îți oferă. Chestiunea ținea mai mult de simț matematic și mai puțin de calcule. Mi-l închipui cu greu pe Strămoșu’ cufundat într-un vârtej de socoteli gen: ”un gram de grasime are 9 calorii, mă costă 65 de calorii pe kilometru dacă alerg și 32 dacă merg,  ar fi deci bine să prind un cerb și nu un iepure pentru că la iepure balanta de profit și perdere e … Dar la ultima vânătoare de cerbi vecinul meu doar s-a dus că de întors… Da… În acest caz elementarul management al riscului spune că e de evitat să … Poate o asigurare de viață cu clauza de invaliditate sau deces ar fi binevenită pentru familie, dar costa vreo 56.211 calorii pe luna, ceea ce formulează un paradox pentru că eu îmi voi asuma din ce în ce mai multe riscuri ca să pot plăti polița de preluare de riscuri. Mai bine nu mai mănânc nimic.”
Cum orice demers matematic îl duce în final la concluzii ostile vieții, acestea au fost abandonate. Obținerea, depozitarea, conservarea și prepararea hranei au ocupat mult din timpul stramoșului.
– Ce? Ți-e frig? Îmbraca-te! Ia și blana de oaie din lada de zestre. Tot ți-e frig? Ia securea, mergi în padure… Vezi să nu iei d-alea verzi că nu ard. Eeee.. cum le cunoști așa înghețate sub zăpadă… Ți-am mai spus. Despici la mijloc și pui limba. O să simți dacă e verde sau uscat. Și dacă nu mori congelat o să ai lemne să te încălzesti.
– Da… stiu că ți-e sete. Nu! Nu mă duc, că e întuneric. Și mi-e frică. Și pârâul e departe. Dacă mai trăiești până se face ziuă…
– Cum? Vrei să spargi nuci? Pe bezna asta? O să-ți strivești degetele cu bolovanul.
– Te-ai plictisit? Cântă. Adică nu, că tu cânți prost și nu pot să dorm.
Îndiferent de vârstă, sex sau religie strămoșul și-a dorit să îi pice totul din cer. Dorința i s-a împlinit. Ce-i drept cu un număr de milenii întârziere.
Azi nu pică din cer. Dar curge din perete. La mine acasă pe o țeavă curge apă, pe alta curge electricitate, pe alta gaz, pe alta aer rece și pe ultima internet. Le pot ține deschise sau închise după bunul plac. Pe rând sau în același timp.
Avem găuri în pereți în care bagi un pătrățel de plastic si peretele îți dă bani. Dacă ai cont la ING poți să bagi tu bani în perete. Apoi să îi scoți. Apoi să îi bagi la loc. Poți petrece astfel o seară psihedelică în care nu vei înțelege de ce dacă ai 100 lei și scoți 50, iar apoi depui tot 50, nu ai în cont… 100 lei. E o formă de miracol. Unul dintre miracolele atotputernicului perete.
Rareori, în nopțile cu lună plină, între cinci ferestre mess de FB deschise, două conversații pe Whatsupp, alarma de la masina de spalat și știrile în surdină, o clipă gândul îți zboară către filmul acela în care doi iepuri, în pragul toamnei, ciuleau urechile la adierea bruscă din mestecăniș.

Gladys Aylward, o englezoaică ștearsă, interpretată de Ingrid Bergman, are o obsesie. Vrea să se mute în China. Nu știe pentru ce. Dar un impuls puternic îi modelează viața în această direcție. Pe căi ocolite, reușește și ajunge într-un sat îndepărtat din provincia Wangcheng, ca ajutor al unei conaționale care conducea un han pentru caravanele de catâri care treceau prin zonă. Bătrana doamnă Lawson moare într-un accident și Gladys râmâne cu hanul pe cap. De aici se deschide cu adevărat drumul ei către aventură. O lume străină și ostilă devine universul în care Gladys întâlnește fericirea, prețuirea, iubirea și sensul vieții.
O temă secundară mi-a atras însă atenția. Legarea picioarelor. În eforturile ei de a fi primită în comunitatea chineză, Gladys acceptă, la propunerea guvernatorului, o funcție pe care nu o dorea nimeni – Inspector de picioare. Trebuia să meargă în diverse regiuni și să verifice dacă s-a respectat legea care interzicea legarea picioarelor. Era însoțită de soldați, pentru că era primită cu ură, ca un răufăcător. Dar despre ce e vorba? O tradiție veche de peste un mileniu le cerea fetelor și femeilor, încă de mici, să aibă labele picioarelor stâns legate cu fâșii textile, pentru… a le împiedica să crească. Dar picioarele cresc în continuare. Diforme. Bolnave.  Schimonosite.  În istoria Chinei autoritățile au încercat de mai multe ori să interzică această formă de mutilare și automutilare. De cele mai multe ori fără succes. Determinarea ”victimelor” și a familiei de a păstra tradiția era uriașă. Dar de ce?
Mă lămurește Google. O poveste spune că totul a pornit în secolul al 10-lea de la dansatoarea de curte Yao Niang care și-a legat picioarele în formă de lună nouă și a dansat în fața împaratului Li Yu. Treptat și alte doamne din înalta societate au copiat acest obicei transformându-l într-un simbol al elitelor. Dacă aveți impresia că această autoschingiuire de dragul imitației apartine lumii arhaice, vă propun să ne mai gândim. Bronzarea corpului nu era prea populară, ba chiar evitată până la începutul secolului trecut, fiind un semn al omului de rând, obligat să muncească în arșița soarelui. În anii 20 Coco Chanel face o călătorie pe riviera franceză. Se expune accidental la soare și vine acasă bronzată. Toți cei care tânjeau după stilul ei de viață adoptă bronzul imediat.
Dar să revenim. Un picior mic în China mărea mult șansele posesoarei de a se mărita. De a fi dorită și importantă. De aceea procesul, care presupune ruperea meșteșugită a degetelor, tăierea unor bucăți din picioare și alte asemenea, începea devreme, în jurul vârstei de 4-5 ani și continua până la moarte. Era o mândrie pentru un bărbat ca soția sau fiicele lui să aibă  picioare cât mai  mici, obținute prin legare. Însă el nu participa la proces. Vreme de peste 1000 de ani această procedură a fost făcută femeilor de către femei. Ultima fabrica producătoare de pantofi pentru picioare legate s-a închis în … 1999. Se pare că în China secolului al 19-lea jumatate din femeile din popor și aproape toate din înalta societate aveau picioarele legate.  De ce îsi făceau asta? Pentru că era la modă. Pentru că o făcea toată lumea. Pentru că erau privite cu respect. Pentru că erau dorite. Pentru că erau considerate frumoase. Pentru că puteau semnaliza: eu nu am nevoie să muncesc. Pentru că trăiau fiorul superioritații. Pentru că erau cool.
Voi ați văzut oameni care astăzi se automutilează fizic sau psihic din aceleași motive?
De-asta îl plac atât de mult pe Zahavi, pentru că atunci când a formulat Principiul handicapului, a demonstrat cum oamenii și pasările și peștii și ierbivorele fac aceleași lucruri din aceleași motive.

Mă gâdesc uneori la şcolile prin care am trecut. Mirosul de vopsea proaspată la fiecare 15 septembrie. Banca pe care o scrijeleam cu versuri rock. Liceul cu prozodie. Curtea cu cireşi înfloriți. Hățişurile lui Nichita, luceafărul intors al lui Barbu, treptele de lemn şi tavanul pictat. Emoția de la deschiderea catalogului – eu eram pe pagina a doua şi ştiam exact când a trecut de mine şi mă pot relaxa. Repetițiile din facultate. Trahanche oare nu ştia de Zoe şi Tipătescu? Ba da! Ba nu! Ba da! Ba nu! Poți să spui 12 versuri alexandrine dintr-o singură respirație? Sergei Eisenstein. Din nou şi din nou. Știi ce? Poți să-ți iei crucișătorul ăla și să… Și scările din Odessa la fel. Da! Cu cărucior cu tot. Alte și alte întrebări. Rebengiuc sau Liviu Ciulei?  STOP. Da, îmi amitesc. Cu plăcere. Şi cu mirare. Pentru că oricât aş scotoci prin amintiri, tot nu găsesc ceea ce caut. În nicio forma de învațământ. Nici între coperțile cu triunghiuri şi cercuri galbene ale Ivancăi  Olivotto dintr-a cincea, nici mai târziu. În anii de școală cuprinși între ”Ana are mere” și ”Cui îi e frică de Virginia Wolf” nu îmi amintesc o singură dată în care un învătator, asistent, lector sau profesor, să mă întrebe, pe mine sau vreun coleg: ce simți? Pur și simplu.
Câte un ”ce crezi” discret, câte un ”cum ți se pare” conspirativ, mai apăreau. În special la profesorii tineri. Dar un ”ce simți”… Nu. Ca și cum la școală mintea e binevenită, dar sufletul este strict interzis.
Fiecare întrebare deschisă e un punct de plecare spre nebănuite destinații. Fiecare ”ce părere ai” invită mintea să caute. Să hoinărească. Și se mai întâmpla din când în când. Dar ”ce simți”… No way! S-au ferit cu groaza celui care ar putea călca pe o mină.
Ce se poate petrece dacă întrebi un elev ce simte?
Să îți spună deschis ce simte. Un material cu care profesorul nu e familiarizat. În afara baremelor și demersurilor cuantificabile din punct de vedere didactic și pedagogic. Ba… exista riscul să se creeze un obicei ca acel copil sau – mult mai rau – întreaga clasă, să își pună aceeași întrebare. Poate ar apărea situația și implicit precedentul de a se discuta despre asta. De ce simte? Care sunt nuanțele emoționale? Înspăimântător.
Într-un univers în care se caută unicul răspuns corect la ecuații sau tehnici literare sau orice altceva navigând atent printre erori ademenitoare, a discuta despre ce simți e un fel de revoluție. E terifiant și interzis. Pentru că profesorul nu are decât două optiuni. Fie respectă orânduirea și hotărăște după cum îl taie capul: tu simți bine! tu simți prost! asumându-și riscul de a părea samavolnic și incompetent, fie pleacă de la premisa că fiecare sentiment e legitim și orbecăie în ceața unor argumentări rudimentare si contra-sistemice. Un fel de sinucidere live, la catedră.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către oameni care nu se întreabă nici pe ei înșiși asta.
Mi-au trebuit ani ca să înteleg că nu voi fi întrebat ce simt de către profesori narcotizați de prizonieratul călduț al normelor metodologice.
Care este teorema lui Pitagora?  – este o întrebare nevinovată. Poate fi adresată oricând. Se recomandă și adresarea prin surprindere.
De ce a ales Otilia să-l trateze astfel pe Pascalopol?  – ajunge să fie o întrebare curajoasă. A se adresa cu precauție. Se recomandă cu 5 minute înainte de recreație.
Se poate vorbi despre farmecul letal al Herulei Lucretia Vimercatti? – devine o întrebare riscantă. Doar pentru profesorii aventurieri. A se adresa rar, preferabil retoric, și întotdeauna pe propria raspundere.
Ce simți? – nu vă tăiați craca de sub picioare. A se evita cu orice preț!

Am revăzut filmul Modigliani.
Mi-a făcut plăcere să recunosc locuri din București, să-i văd pe Dan Aștileanu și George Ivascu și lânga Andy Garcia și Eva Herzigova.
Mi-a atras însă atenția o anume temă. Relația de prietenie a lui Modigliani cu Pablo Picasso. Prețuire, mânie, respect, gesturi înălțătoare și insulte. Farmecul neîngenunchiat de sarăcie, al primului, se ciocnește cu orgoliul febril și supradimensionat al celui de-al doilea. Zâmbetul enigmatic, florile aruncate cu generozitate în jur și versurile cățărate pe masă ale lui Modi, se încleștează cu opulența lucrurilor care se pot cumpăra și aura inaccesibilă a Olgăi Picasso, aflate mereu în jurul lui Pablo. Scântei și scrâșnet și căldură la fiecare apropiere.
– Spune-mi Pablo, cum faci dragoste cu un cub? Întreabă Modi cu un subînțeles care îl face pe Pablo să muște din pipă. Apoi i se așează în brațe cu un trandafir stâns între dinți. Picasso țâșnește și îl strânge de gât, șuierându-i:
– De ce mă urăși atât de mult?
– Te iubesc, Pablo. Pe mine mă urăsc.
Modigliani pleacă și Picasso se prăbușește pe un scaun. Cineva îl întreabă:
– Ce părere ai de el?
– E un zeu!
Mai târziu excesele hedoniste îl duc pe Modi la arest. Cineva îi plătește cauțiunea. El afla mai târziu că a fost Picasso.
– Nu ți-am cerut să mă scoți din închisoare, îi aruncă printre dinți la un bal mascat.
– Aaaa, vrei să te răscumperi, Modi? Vino cu mine într-o excursie mâine. Vreau să cunoști pe cineva.
– Unde mergem?
– Să-l întâlnim pe Dumnezeu.
A doua zi Picasso i-l prezintă pe Renoir. În mijlocul unui domeniu impresionant, într-o vilă enormă îi gazduiește un patriarh hrănit cu lingurița, care își arată mâinile deformate de artrită și spune:
– Geniul mi s-a scurs printre degete.
La acestă scenă eu mă gândesc la ”Dejunul canotierilor”, apoi la mâinile lui Renoir, apoi la ”Umbrelele” apoi la mâinile lui Renoir, apoi la nudurile lui mici din Muzeul Zambaccian, apoi la mâinile lui Renoir. Cu greu își fac loc împreună în mintea mea.
Pe drumul de întoarcere, în autoturism, Picasso îi dă sfaturi. Modigliani îl ia peste picior. Pablo scoate un pistol, i-l apropie de gură și-i spune:
– Faci mișto de mine?
– Încerc. Uneori nu îmi iese. Alteori…
Iubire și furie și prietenie și concurență și obsesia dominației. Dacă apar într-un cuplu obisnuit, fac relația intensă. Dacă apar între doi bărbați heterosexuali, relația devine aparte.
De ce? Cum e posibil? Tehnic. Uman. În ce fel?
Plăcerea de a rămâne în confuzie, de a nu cataloga nicicum relația lor, are un gust anume. Ca și cum aș fi flamând la un ospăț, dar aș prefera doar să privesc modul în care cade lumina pe fiecare fel de mâncare.