Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic

antrelacÎn realitate titlul de mai sus nu înseamnă nimic. Desigur, dacă insist să îi dau sensul corect, trebuie să răzbat prin stufărișul lingvistic. Cu ceva vreme în urmă, în Istoria Artei a lui Stephen Farthing, mi-a atras atenția un cuvânt: “apotropaic”. Termenul se referă la obiecte capabile să ferească purtătorul de rău, adică amuletă sau talisman. Referirea apare la pagina 87 în descrierea contextului artistic aflat pe teritoriul actual al Marii Britanii, între anii 500-1000 d.Hr. Creatorii acelor vremuri aveau tendința să ornamenteze armele sau manuscrisele cu un desen celtic, semiabstract, numit antrelac. Conform istoriei artei: ”Se crede că decorațiunile cu antrelac aveau o funcție apotropaică”. Fraza aceasta îmi tot stăruie în minte de acum doi ani de când am citit-o. Și am început sa mă joc.
În facultatea de teatru, la orele de dicție aveam tot felul de exerciții năstrușnice pentru a ajunge să pronunțăm corect diverse sunete. Îmi amintesc și acum textul pentru litera A: ”Armura arămie a asprului atrid Agamemnon, agațată asupra altarului atic, atrăgea așadar atenția armatorilor anatolieni, amici ai anticului Ahile”. Pe baza acestui exercițiu am început să potrivesc deja celebrului (în mintea mea) – antrelac apotropaic, diverse alte cuvinte dificile, care încep cu litera A. Așa am ajuns la titlul acestui articol. Dar pentru că mi-am luat prea mult avânt ludic, și nu mă lasă inima să întrerup copilul de la joacă, încerc să inventez un context în care ”Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic” să poată fi un concept funcțional. Transcrierea liberă ar fi: Neliniștea semipură a ornamentației-talisman. Admitem că antrelacul este apotropaic? Fără îndoială, o spune chiar Farthing. Iar eu îndrăznesc să adaug, privind cu atenție în carte, că fiecare model este uimitor de frumos. Și aici apare pasul dificil. În ce măsură aceasta decorațiune este înzestrată cu spaime de o anumită calitate, aidoma formelor de viață complexe? Iată cum o ia la vale povestea.
Lumea pe care o știm, cu învolburările și versanții ei, este doar o casă de papuși. Traducând ”frumos” prin ”viu” și ”urât” prin ”mortifer”, omul cu stările lui reprezintă numai oglindirea esteticii din jur. E marioneta trasă pe sfori emoționale de fiecare model estetic pe care îl întâlnește. Suntem modelați de experiențele pe care le avem, iar o parte a acestora sunt senzoriale. Dar estetica se schimbă. Uităm de Beethoven ca să ne ocupam de Beatles, apoi uitam de Beatles ca să ne ocupam de Beyonce, apoi uitam de Beyonce ca să… nu îndrăznesc să merg mai departe. Și atâta vreme cât estetica este vie, dinamică și perisabilă, iar omul îi este rob, atunci ea capătă propria orânduire. Ea înalță și osândește, acuplează, zămislește și conduce la cimitir curente, forme și genuri. Ori de câte ori o epocă estetică e la apus, ea simte colții revoluționari și flămânzi ai noilor stapâni. A fost antrelacul detronat și decapitat de arta renascentistă timpurie? Cel mai probabil, nu. A fost lăsat să supraviețuiască și să servească la masa atotputernicului Figurativ. Sute de ani. Până la marea dezlănțuire a abstractului, în secolul 20. A tăcut, a sperat și a trăit modest până în ceasul marii reînvieri. Noapte de noapte o spaimă bastardă, o neliniște născută contra naturii, din frica de moarte și speranța restaurației mutilată sub cizma Figurativului în plină dezvoltare, a hăituit antrelacul apotropaic, iar acesta nu și-a mai revenit niciodată la forma inițială. Însă frica are o energie colosală. Și fiecare clipă de teroare adunată jos în temnițe a presurizat zidurile până la explozia cea mare, pe care astăzi o numim – artă modernă. Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic a aprins fitilul big-bang-ului ale cărui comete le vedem astazi în albumele de artă. Bucăți incandescente de abstract, de concret, de naiv și de suprarealist au sărit de pe scaunele lor și intrat în coliziune. Trupurile tuturor formelor estetice s-au ciocnit brutal și s-au reformulat în hibrizii uimitori ai artei contemporane. Închide o clipă ochii și vei vedea cum pe memoria retinei îți sclipesc Miro, Egon Schiele, Pollok, Kandinski, Malevich, Klee sau Mondrian.
Antrelacului apotropaic i-a fost răzbunată fiecare lacrimă, într-un fel la care nici el nu visase.

Share

One thought on “Angoasa apocrifă a antrelacului apotropaic

  1. Indraznesc sa te contrazic cu un singur aspect – estetica este aparent perisabila. Chiar aseara am fost la un concert la Ateneul Roman, unde m-am transpus in alta lume – a esteticii clasice… ramase nealterata. Nu mai stiam in ce secol sunt.
    Oricum, daca ne uitam in definitii, muzica clasica mai este denumita si culta sau savanta. Deci nu pentru oricine. Si de cand a evoluat societatea, creand conditii pentru tot poporul, s-au dezvoltat si forme de estetica pentru cei mai putin savanti… daca putem spune asa.

Leave a Reply to M Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *